Simptome - Revista Familia între bine și rău
Cum în ultima jumătate de an am stat mai mult la Cluj, am fost întâmpinat, printre altele, cu două tipuri de întrebări. Prietenii clujeni, nu prea informați cu ce se mai întâmplă pe la Oradea, mă întreabă dacă mai apare revista Familia. Apare, cum să nu apară? Poate fi găsită și la Cluj, fie la Librăria Humanitas, fie la Librăria Book Corner/Librarium. A!, că nu se mai vede, că nu mai interesează pe unii sau pe alții are mai puțină importanță. Difuzarea e bună. Dar scriitorii clujeni au publicațiile lor și le ajung. Prietenii orădeni mă întreabă: ce părere am despre revistă, cum evoluează?; ar cam trebui să-mi spun părerea, ca implicat în domeniu. Mi se solicită o părere obiectivă, detașată. Din păcate, nu pot să-mi exprim decât o părere subiectivă, părerea unui fost redactor ofensat, îndepărtat cu brutalitate de la revistă, fără un motiv plauzibil explicit, altul decât orgoliul unui câștigător care ia totul, cu bunul simț complet dereglat. Nu mai aveam nici măcar dreptul de colaborator! Nu aș fi crezut că mi se poate întâmpla așa ceva nici în visele mele cele mai rele!
Pentru mine, revista Familia a murit în ianuarie 2021, exact în momentul în care am sperat să renască sub noua conducere, a prozatorului Mircea Pricăjan, care dorea să-și facă o nouă echipă și să configureze o nouă direcție. Am fost susținătorul lui, ca soluție de schimbare. Nu era nevoie, oricum tot așa s-ar fi întâmplat, în acel moment nu era o altă variantă de tranziție.
Marea tevatură
Am fost uluit să văd că, din redactorul cenușiu, rămas strategic în penumbră, cruțându-se pentru munca lui de traducător harnic, ia naștere un șef ahtiat să ia în posesie totul, procedând prin surprindere. Intrase în posesia mărcii și am fost primul amenințat cu această proprietate personală: dacă nu plec imediat de la revistă, pleacă el cu marca înregistrată în nume propriu. Nu a glumit. Nu m-am speriat prea tare de el ca proprietar, ci de mina lui de „apucat” (iertat să-mi fie cuvântul!). Mi-am dat seama că nu aveam cum să conlucrăm. Nu mai conta că eu l-am recomandat redacției în urmă cu 17 ani, ca fost student, nu mai conta că știa cu ce pot contribui. Mi-a spus categoric că trebuie să plec, pentru că prezența mea i-ar descuraja colaboratorii contactați, care ar fi cerut acest lucru, și pentru că el a adoptat de la tatăl său, care a fost ofițer în armată, un principiu de viață: să fii inflexibil în hotărâri. Strict autentic! Am acceptat imediat despărțirea. Am făcut cunoscută decizia mea de a părăsi corabia conducerii Bibliotecii Județene de atunci, în fața căreia a reînnoit argumentația... progresistă. Precizez că despărțirea însemna ștergerea oricărei posibilități de colaborare, scoaterea mea din cartea de imobil, cum am putea zice. Nu calific gestul cum ar merita. Am văzut, mai departe, că nu a deranjat pe nimeni dintre cei implicați, nici pe cei rămași, nici pe cei care au venit ulterior. Ceea ce înseamnă că era o decizie bună. Cum să (nu) fiu atunci obiectiv? Între timp, după un șir de decepții, revista Familia a devenit pentru mine o rană vindecată.
Promisiunile
Din proiectul de înnoire s-a ales praful. Au fost operate câteva schimbări de fațadă: aspectul grafic al revistei, site-ul publicației, difuzarea, colectivul de colaboratori, conferințe adiacente, parteneriatele. Foarte bine! Erau necesare. Și nu sunt realizări neglijabile. Dar conținutul, structura, profilul revistei au rămas aceleași. Revista Familia, în noua serie începută în ianuarie 2021, rămânea publicația unui grup exclusivist de scriitori, mai tineri decât cei dinainte. Rămânea aceeași publicație incapabilă să creeze eveniment cultural, înglodată în recenzii amorfe. Rămânea aceeași publicație centrată pe poezie, dar poezia unor tineri, de astă dată. E foarte bine, aveau și aceștia nevoie de un spațiu de afirmare. A adus două cronici noi: cronica prozei scurte, susținută de Marius Chivu, și cronica de carte pentru copii, susținută de Alex Moldovan. Și acesta era un lucru bun. Precizez că nu sunt împotriva niciunui semnatar din noua serie, toți merită să fie publicați. Mi-e simpatic și noul cronicar literar, Dan-Liviu Boeriu, promovat cu tam-tam, mult peste posibilitățile sale. E, după părerea mea, tot atât de bun cronicar literar pe cât sunt eu de bun notar; și precizez că mă pricep, din experiența acumulată, la câteva spețe; deci dau credit experienței lui de lectură; dar rămâne un amator, ca și mine în domeniul notarial. Are o individualitate distinctă în peisajul revuistic actual: cred că e singurul cronicar literar cu jeep și cu profesia de notar la bază. S-au schimbat personajele, nu și moravurile. Alte măști, aceeași piesă!
Viciile structurale
Rămâneau perpetuate defectele din vechea serie. Am spus ce cred în intervenții anterioare și nu aș vrea să mă repet în detaliu. Pot fi regăsite pe internet două articole mai vechi ale mele, pe acest subiect: Proiectul cultural al unei reviste reînnoite, din 6 ianuarie 2021, și mai ales Noua revistă Familia, după un an, din 8 decembrie 2021, ambele apărute în Crișana. Ce bine ar fi prins o dezbatere locală, înainte ca revista să o apuce pe noul drum! Din nou cel vechi!...
Pe scurt, iată defectele, care sunt și cauzele eșecului actualei serii, care ar merita o discuție pe puncte: 1. Nu reprezintă integral comunitatea culturală locală, ca revistă finanțată de Consiliul Județean Bihor; 2. Nu practică decât firav jurnalismul cultural (opinii incisive, interviuri, dezbateri, controverse, anchete, investigații culturale), cu profesionalismul adecvat, astfel încât să existe teme care să atragă un public mai larg; 3. Nu știe să se adreseze unei categorii de public mai divers decât un cerc restrâns de literați; 4. Nu este cu adevărat o publicație culturală, în sensul secolului XXI, nu are deschiderea necesară, e plafonată în același orizont închis al seriei anterioare; 5. Este tot o revistă de grup, ca multe altele, și nu o revistă deschisă, capabilă de dialog; 6. Deficitul de istorie, de tradiție, de actualizare a patrimoniului o apropie de viciul celei mai noi lumi occidentale: tendința de cancel culture, o temă pe care a actualizat-o cu gândul că este defectul altora; 7. Numesc defectul cel mai frapant: absența unei coloane vertebrale a fiecărui număr și a întregii serii; de aceea, îmi creează impresia de moluscă, degajată de aproape toate publicațiile noastre literare, cu un corp moale, nevertebrat; cum te atingi de ele, degajă ca formă de apărare un nor agresiv și confuz de cerneală, ca sepia. Peste toate, mi se pare ciudat că, la peste doi ani de la schimbare, revista Familia nu a reușit să inițieze un dialog firesc cu mediul cultural căruia ar trebui să-i aparțină.
Am fost de acord ca noua serie a revistei Familia să iasă de sub egida formală a Uniunii Scriitorilor, care i-ar aduce o limitare a libertății sale de opinie. Am văzut că redactorul șef are o bună comunicare cu două publicații pe care le apreciez superlativ: Dilema veche și Observator cultural. În ultima dintre ele, Victor Cobuz a scris cea mai generoasă cronică despre numerele 5 și 6 de anul trecut ale revistei orădene, cronică apărută acolo în nr. 1124 din 02.09.2022. Merită citită. Tânărul critic bucureștean dă și două „monstre” (așa le zice el, cu pluralul feminin de la „monstru”) din editorialele inspirate ale redactorului-șef al nostru. Deci actuala serie a revistei Familia are o bună imagine printre cunoscătorii de afinitate. Nu are însă aceeași bună imagine și pentru cititorii dezamăgiți.
Cititorul se va întreba în final pe cine să creadă: pe mine care zic că revista a cam murit, sau pe Victor Cobuz de la Observator cultural, care zice că revista Familia e vie, e extraordinară? Pentru un grup restrâns, va fi evident că Victor Cobuz are dreptate: revista Familia e pe val. Nu ea, cu adevărat, cea de azi (zic eu răutăcios), ci fantoma ei, proiecția ei virtuală, posibila realizare în viitor a unei publicații mai dinamice, mai atractive, mai deschise, mai prietenoase cu cititorii care nu scriu literatură. Cum e acum, degajă același sectarism antipatic, lipsit de orizont, ca și alte publicații culturale pierdute în spațiu.
Îmi pare rău de energiile irosite. Mai bine să mergem pe la casele cui ne are.
Stimabilă ardeiumplutăcunimicuri, cu dumneata am eu o problemă, că ai tupeul să o tot ţii langa danga pe aici cu examinări şi reexaminări, de parcă te recomandă ceva să dai verdicte. Nu sunt eu avocatul din oficiu, dar nici matale judecătorul de serviciu... aşa că, la fiecare reacţie nepotrivită, urmează răspunsul pe măsură.
Domnule Ardeiute, în calitatea dvs. de avocat din oficiu al domnului Simuț, îmi puteți spune cine și când ii va acorda clientului dvs reexaminarea de vreme ce dl. Manolescu s-a jurat ca îl va ignora cu totul de acum încolo? Domnul Mihaies? Doamna Petreu? Doamna Mușat?
Vai, doamna gogoşescu, da ce impresionabilă sunteţi, că a scris domnul academician un text repezit în care, iritat de perseverenţa dlui Simuţ ce devoalaeză coteriile din lumea literară, micimea lor provincială, îl mai ocărăşte de câteva ori, apoi imperial zice că nu-i va mai răspune. A obosit moşuleţul ăsta viclean şi plin de ranchiună.
Vai, domnule Profesor, în nr 6 al României literare, dl. acad. NICOLAE MANOLESCU v-a dat nota 4 la Literatura și nota 2 la Conduita
Ciumetele Caragea este simbolul supremei mediocrități, aflat în pupul veleitarilor rutinați. Se uită-n gura lui doar alții, ca el.
Dacă pe timpul lui Moldovan, Familia era revista unei găşti subordonate puterii de la centru, acum pare a fi revista unei alte găşti, formată din tot felul de rebuturi ale generaţiei 2000, rebuturi controlate de Pricăjan, un scriitor nu departe de nivelul lor. Meritul lui Pricăjan este şmechereala. A ştiut cum să se descotorosească de profesorul Simuţ, a ştiut cum să manevreze chestia cu marca, a ştiut cum să-şi încropească o echipă pe care să o controleze cu uşurinţă, a ştiut cum să sugă bani de la Consiliu, profitând de schimbările politice şi de faptul că publicul opina că revista trebuia să supravieţuiască cu orice preţ în peisajul autohton. O revistă care, sinceri să fim, nu are nicio legătură cu ce se întâmplă prin Oradea, referindu-mă, în special, la autorii locali, la cărţile şi realizările acestora. Revista Familia, într-adevăr, este o revistă moartă pentru cultura locală. Că unii critici care îi simpatizează pe unii douămişti din actuala gaşcă, spun contrarul, este pentru a-şi consolida funcţiile de colaboratori. Totul se face în interes personal şi pentru a crea iluzia, în ochii nepricepuţilor, că revista are căutare. Nu are, dar acoperirea există. Consiliul va cotiza în continuare. Există în Consiliu vreo comisie care să analizeze la sânge această revistă? Există un plan şi nişte norme care trebuie respectate? Nu cred. Există doar un compromis politic şi nişte bani aruncaţi în vânt. Profesorul Simuţ, din păcate, nu va fi ascultat, lupta lui cu mediocritatea şi impostura fiind sortită eşecului, atâta timp cât nu vor exista alte voci puternice care să-l susţină. Există astfel de voci în Oradea? Nu prea. Majoritatea scriitorilor sunt ocupaţi cu linguşeala şi pupincurismul, fiindcă nu au acel background valoric care să le permită să ia atitudine. Au fost slugi pe timpul lui Moldovan şi vor fi slugi şi acum.
Domnule Simut, subscriu. În partea dedicata notarului Dan Liviu sunteți de-a dreptul savuros