Folosesc frecvent, deși impropriu, denumirea de Basarabia pentru Republica Moldova. Mi se pare un nume mai încărcat de istorie, de rezonanță afectivă și, în același timp, un avertizor asupra destinului nefast al acestei provincii românești. Azi este din nou amenințată explicit de Rusia, că va avea soarta Ucrainei dacă iese din neutralitate și solicită integrarea în Uniunea Europeană și în NATO. Solicitările au fost deja făcute. Neutralitatea nu o mai apără de nimic, iar pe deasupra nu poate rămâne în această stare de suspendare a unor aspirații de europenizare. O țară cât Elveția, ca suprafață, nu-și poate păstra neutralitatea și demnitatea în situația geografică în care se află. De independență nu poate fi vorba când nu ai PIB-ul Elveției. Populația de puțin sub trei milioane de locuitori, cam o treime cât Elveția, este săracă și instabilă. Mare parte migrează spre locuri de muncă din Vestul Europei.

Cu un trecut și un prezent nefavorabile în datele lor esențiale, Basarabia nu poate avea un viitor acceptabil. Între mai multe variante posibile teoretic, nu-i rămân prea multe lucruri de făcut. 1. Neutră nu poate rămâne. 2. A cerut integrarea în UE și în NATO și i-a fost acceptată candidatura pentru UE, dar urmează un proces lung, de câțiva ani, poate mai mult de un deceniu. 3. O parte dintre politicieni se păstrează în atracția pro-rusă, deci nici această variantă nu este pasivă. Transnistria stă ca un ghimpe în carnea Transprutiei. 4. O ipoteză pe cât de optimistă pe atât de irealizabilă lansează ideea unirii cu România, după modelul istoric al lui Cuza de la 1859; însă Maia Sandu a dezmințit că ar încerca repetarea istoriei. În fond, în varianta ultimă, s-ar realiza punerea mai rapidă a Republicii Moldova sub protecția UE și a NATO. Ar fi o soluție fulger de ieșire din impas, dar pentru ea ar trebui să conlucreze prea mulți factori și îngăduințe. În toate variantele posibil a fi discutate politic, există una și aceeași consecință: pierderea independenței sau, cu limbajul european, cedarea suveranității.

Protecția americană a Ucrainei înseamnă o umbrelă de securitate și pentru Republica Moldova. Niciodată ca acum Republica Moldova nu a avut atâtea relații politice și întâlniri diplomatice la cel mai înalt nivel. Cultivarea speranței are azi cele mai mici lacune față de perioada anterioară. Și, totuși, asta nu întoarce din drum migrația spre Occident a unei mari părți a populației apte de muncă dintr-o țară amenințată. Școlile rurale se închid din lipsă de elevi. Universitățile se comasează din lipsă de studenți. Instituții culturale își restrâng activitatea din lipsă de fonduri. Se vede de la o distanță, mică sau mare, că perspectivele Republicii Moldova nu sunt dintre cele mai fericite, cum nu sunt nici ale noastre, într-o Românie din ce în ce mai mică prin hemoragie demografică și anemie economică.

Nu am adus în discuție această situație disperată a Basarabiei de azi decât pentru a imagina ce s-ar întâmpla pe plan cultural în cea mai fericită dintre probabilitățile politice. A doua zi (în mod real, nu a doua zi, totuși!) după fantezista unire cu România, Republica Moldova ar trebui să introducă toate realizările instituționale din prezentul României. Să zicem că ar exista o perioadă de tranziție, ca în Transilvania imediat după 1918, când un Consiliu Dirigent ar încerca atenuarea șocului, prin temporizarea și armonizarea adaptărilor instituționale. Dar, după un timp, tot acolo s-ar ajunge: la o uniformizare - ce e în România să fie și în provincia alipită. Centrul nu ar mai fi la Chișinău, ci la București sau la Bruxelles, după eventuala integrare europeană. Cultural, ar fi un dezastru, din punctul de vedere al unei conștiințe basarabene obsedate de propria „baștină”, cum zic transprutienii. Reperele le-ar fi tulburate.

Istoria și valorile basarabene nu s-ar mai regăsi în imaginea oficială a culturii unei Românii reîntregite, decât, eventual, extrem de palid. Să ne imaginăm manualele de română și de istorie, transferate în școlile din Republica Moldova. Ar fi un șoc buimăcitor, un  efect de alienare și înstrăinare pentru câteva generații de acolo. Poate s-ar încerca o variantă de adaptare prin atenuarea șocului cultural. De aceea, pentru basarabenii de azi ar fi de dorit mai degrabă o integrare europeană decât o unire cu România. Adaptarea culturală ar fi mai ușor suportabilă.

 Să ne gândim ce știm noi astăzi despre cultura basarabeană, ce a intrat în conștiința publică, în forma cea mai populară. Din muzica de succes: soții Aldea Teodorovici (dispăruți într-un accident suspect), Cleopatra Stratan (uitată acum) și Pavel Stratan, Irina Rimes, Carla’s Dream. Or mai și alte detalii de relevat, dar nu prea multe. Nu pe direcția asta vreau să merg.

La literatură vreau să ajung. Popularitate nu are niciun scriitor basarabean, cum nu are niciun scriitor din România. Reperul maxim e Mircea Cărtărescu, la noi. Ce comentează critica noastră literară? Dinainte de 1990, erau relativ cunoscuți poetul Grigore Vieru și prozatorul Ion Druță. Din aceeași generație șaizeci, după 1990, nu s-au făcut destul de citiți și de glosați: Vladimir Beșleagă, Aureliu Busuioc, Serafim Saka, Vasile Vasilache, considerate numele de vârf ale epocii care a urmat dezghețului hrușciovist. Pentru că a activat în politica de la noi o vreme, a mai fost cunoscută Leonida Lari. Și cam atât. Poate că exagerez în selecția receptivității, amplificate din 1990 încoace, dar nu foarte generoasă în aprecieri. Sigur că de la Istoria... lui Mihai Cimpoi ar trebui să pornim, dar nu vreau să ajung la o imagine critică plauzibilă, extinsă, dezirabilă. Critica noastră este extrem de severă.

Ar fi de reflectat la prezența scriitorilor basarabeni în sintezele de istoria literaturii române de după 1989. Cel mai receptiv și generos a fost Ion Rotaru. E semnificativă logica cinică a unui critic bucureștean, afirmând în România literară că (rezum, nu citez) literatura basarabeană nu are valori la nivelul celor din România; putem considera că Istoria... lui Nicolae Manolescu cuprinde și literatura basarabeană, pentru că, la exigența estetică cu care operează, nu are nimic semnificativ de reținut; deci e acolo prin... absență justificată estetic. Cu astfel de prejudecăți se lucrează în continuare. S-a încetățenit ideea că literatura basarabeană e cu totul altceva decât literatura română din România; ba chiar mai rău: că la o exigență estetică maximă, ea nici nu există.

Noroc cu afirmările dincolo de granițe ale unor nume ca Oleg Serebrian sau Tatiana Țîbuleac, cu o bună prezență europeană prin traduceri și ecou bun la noi. Prozatorii primează, deși atât basarabenii cât și noi ne străduim să demonstrăm că avem o mare poezie, mult mai mare decât proza. Afirmație consolatoare, care urmează să fie certificată de amploarea receptării publice. Sau să ne amăgim cu ideea că valorile contează în sine, nu prin relație cu publicul receptor. Nu vorbesc de succes, ci de o validare prin circulație, care înseamnă adevărata punere în valoare. Intrăm într-o discuție oțioasă, care nu prea place multora. Să revenim la oile noastre.

Literatura basarabeană nu se bucură de o imagine prea generoasă nici în conștiința critică, nici în conștiința publică din România. Va fi extrem de trist să returnăm această imagine în spațiul basarabean, să arătăm cum vedem noi cu adevărat valorile literare basarabene. Nu mă îndoiesc că beneficiarii acestor ingratitudini știu despre ce e vorba. Transprutia (Republica Moldova) e o nebuloasă neexplorabilă și inaccesibilă, poate chiar indiferentă, pentru mulți români.

Cum să nu fie Basarabia o provincie tristă, când își caută cu atâta disperare o dependență protectoare? Cum am căutat-o și noi, de altfel, nu cu multă vreme în urmă. Cu diferența că noi am găsit-o. Dar cu ce pierderi (inevitabile) s-a soldat! Ce le putem spune fraților basarabeni, să-i prevenim, e că integrarea în UE și integrarea în NATO sunt mărfuri foarte scumpe pentru o țară săracă. S-ar putea să-i coste chiar sufletul, adică identitatea și suveranitatea. Dar își vor salva viața. Ce păcătoasă tranzacție!

Amăgitoare apă, ce-ntunecat de clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină
Iar datina și mila sunt deșarte
când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.