O ducem dintr-o criză în alta. Crizele nu doar că se succed și trec, dar se suprapun și se amplifică. Mergem din rău în mai rău. Și nu doar noi, în România, ci întreaga lume. Traversăm una din acele crize globale ce apar o dată la două-trei decenii sau mai mult. E un simptom al epocii noastre. Încercăm să înțelegem ce se întâmplă, dincolo de avalanșa de știri cu informații care mai de care mai neliniștitoare. Un rău nu vine niciodată singur – spune o vorbă înțeleaptă.

După pandemie, criză e al doilea cuvânt grav și apăsător, ca frecvență în informațiile publice oficiale. Criza din sănătate (îmbolnăviri de Covid, cazuri la ATI, număr de morți, vaccin, teste, restricții, proteste anti-vaccin și anti-restricții, certificatul verde) este umbrită de alte crize, din domeniul economic, cu consecințe globale și mai grave. Criza guvernamentală de la noi e neglijabilă și, până la urmă, rezolvabilă într-un termen rezonabil. În treacăt fie spus, e foarte bine că, în sfârșit, se pun față în față programele de guvernare ale celor două partide principale, PSD și PNL. Dar, și aici, nu suntem dispuși să vedem partea bună, ci numai scurt-circuitul a doi poli de opinie.

Altele sunt dezechilibrele mai amenințătoare: criza energetică, efectele încălzirii globale, consecințele intervențiilor militare din Siria, Irak și Afganistan, migrațiile, tensiunile dintre China și SUA, dintre Rusia și Uniunea Europeană. Avem activat tot spectrul de probleme. Asemenea suprapuneri de crize profunde și extinse nu am avut în istoria ultimului secol decât în triste vremuri de cumpănă: anii 1929-1933, urmați de război; perioada 1945-1948 de reconfigurare postbelică a raporturilor de putere; revoluțiile anilor 1989-1991. Criza economică din 2008 (pornită din zona bancară americană), primăvara arabă declanșată la sfârșitul anului 2010 în Orientul Mijlociu și Africa de Nord au fost, totuși, dacă nu mă înșel, de mai mici dimensiuni decât ce se întâmplă astăzi.

Cum gândim în raport cu această situație? Imaginăm un remediu? Avem o speranță? Ce înțelegem din ceea ce ni se întâmplă? Dacă înțelegem ceva, asta ne dă o consolare și o speranță. O explicație a crizei ne-ar conduce spre o logică a faptelor, care ni se prezintă acum foarte amestecate și derutante. Cred că răul principal vine din dorința de mai mult a oamenilor, din obsesia dezvoltării spectaculoase în accepție cantitativă. Consumismul exagerat e una din maladiile lumii din acest mileniu. Nimeni nu vrea echilibru stabil, greu de menținut, toată lumea vrea progres, creștere a producției, acumulare de capital și de bunuri. Suntem în competiție continuă, toți cu toți. Cine are mai mult are mai multă putere. Voința de putere, dorința de a-i domina pe alții ne mână în această competiție nocivă, fără sfârșit aparent.

Dar o dată ceva ne oprește din această cursă nebună: criza resurselor, criza materiilor prime. Nu putem produce la nesfârșit, din resurse limitate, mereu mai multe mașini, mai multe arme, mai multă energie, mai multe construcții și toate celelalte bunuri materiale care ne copleșesc în piața liberă. Planeta își epuizează resursele. Simplu și banal! Toate au un sfârșit. Cer iertare celor mai inteligenți, capabili să găsească alte explicații decât banalitățile mele solemne. Sigur că există și altele, mai subtile.

Criza energetică tot la resurse se referă. Gazul se raționalizează. Industria chimică e afectată (îngrășămintele din agricultură se scumpesc). Energia verde, care încearcă să elimine emisiile de carbon, e și ea mai scumpă.

Și ajungem la a doua cauză profundă: încercarea de a limita efectele încălzirii globale prin renunțarea la cărbune și la industriile poluante. Mașinile electrice înlocuiesc mașinile pe benzină și motorină. De aici derivă criza transporturilor. Globalizarea e încă o sursă de discontinuități, ca de exemplu în criza cipurilor, pentru circuitele electronice, cele mai multe făcute în China (circuite care includ metale rare). Dacă producția încetinește, produsele se scumpesc. Ajungem la consecința pe care o vedem zilnic: scumpirile și inflația. I-am putea zice criză financiară, deși economiștii au alte modalități de a numi fenomenul. Descurajarea consumului nu e un efect paradoxal și s-ar putea dovedi benefic.

După cum vedem din propria experiență, nu doar din acest tablou fugitiv și lacunar, criza a cuprins toate domeniile. Specialiștii au un termen pentru a numi întreg acest ansamblu de anomalii: crizism – cuvânt pe care am vrut să-l pun în titlu, dar mi s-a părut un neologism prea frapant și rar în utilizare. Dicționarul menționează numai accepția mai specială pentru crizism de „nume dat ansamblului teoriilor privind criza culturii moderne”. Referința e îndeosebi la perioada interbelică și imediat postbelică. De notat (în treacăt) consecința devastatoare asupra culturii, ultima afectată și despre care nu vorbește nimeni în momentul de față. Criza culturii pare un efect secundar. Dar există o ultimă consecință, poate cea mai gravă: criza alimentară, despre care se vorbește din ce în ce mai insistent. Și nu e vorba de criză alimentară de un sezon, pe care să o putem rezolva prin provizii pentru iarnă, ci de una de durată.

Crizismul atrage alarmismul. Se reflectă în psihologia colectivă și, bineînțeles, în psihologia individuală. Trăim într-o stare de stres continuu, sub amenințări din ce în ce mai grave. Omenirea e din ce în ce mai depresivă.

Dacă mergem pe firul acestor explicații, vedem la un capăt criza materiilor prime, iar la celălalt criza alimentară. La mijlocul lanțului logic sunt toate formele de criză industrială a unui capitalism bolnav de supraproducție și progres paranoic. Se vede din nevroza consumului și din apocalipsa deșeurilor. Unde ne grăbim? Unde vrem să ajungem?

Soluția ar fi un ritm mai lent al dezvoltării și accentul pe calitatea unor bunuri cu durată mai mare de utilizare, folosind aceleași materii prime. Temperarea consumului e una dintre soluții. Ecologismul, ca mod de gândire protector, va trebui introdus mai ferm în această ecuație de reglare a sistemului.  Ușor de zis, greu de făcut. Unii dintre noi sunt obișnuiți să-și schimbe cât mai des mașina, mobila, telefonul, calculatorul, hainele, locuința, modul de viață. De aici derivă totul: de la consumul exagerat al unora. Nu doar persoane. Țările dezvoltate, cele 20 de mari puteri economice, care consumă și poluează cel mai mult, fac cel mai puțin pentru diminuarea crizei. Ele ne duc la pierzare, numai ele ne pot salva. Dacă vor deveni mai raționale.