Știm toți o mulțime de vorbe înțelepte despre adevăr. Nu le voi invoca selectiv, dar nu pot să nu amintesc că știm din memoria didactică sau din propria experiență cât de greu este acceptat adevărul. Fie nu e crezut cel care îl formulează, fie e surprinzătoare ideea, prea îndepărtată de percepția comună. În primul caz, reacția negativă va fi la adresa susținătorului, în cel de-al doilea, reacția merge spre însăși ideea nouă, dar cel mai adesea sunt vizați ambii vectori. Să ne amintim din istorie atitudinea Inchiziției față de adevărurile enunțate de Giordano Bruno sau Galileo Galilei. Primul a fost ars pe rug pentru convingerile sale despre universul infinit, dovedite și ulterior ca valide, al doilea și-a retractat, pentru a supraviețui, ideea că Soarele se află în centru universului nostru, nu Pământul. Acestea sunt câteva din marile adevăruri științifice care au schimbat viziunea asupra lumii. 

Nu mi-am propus să merg mai departe pe acest fir, nici în sensul unei teorii filosofice asupra adevărului, nici să explorez în istorie descoperirile științifice care au revoluționat viziunea asupra lumii. Un lucru e clar: adevărul științific nu e înțeles de la început de toată lumea și întâmpină opoziții de diverse intensități și consecințe (negații violente, persecuții). Susținătorul unui mare adevăr, dovedit științific, devine dușmanul comunității, al oficialității sau chiar, in extremis, inamicul poporului. 
Cine spune adevărul are întotdeauna de suferit. De la o asemenea premisă pornește piesa dramaturgului norvegian Henrik Ibsen, Un dușman al poporului, piesă datând din 1882. Într-un orășel norvegian, doctorul balneolog al stațiunii dezvăluie presei locale, în urma unor analize, că apa băilor din apropiere este contaminată de infiltrări toxice și, prin urmare, dăunează grav sănătății oamenilor care vin acolo să se trateze. Într-o primă fază, jurnaliștii cred că vor da o lovitură fatală administrației locale corupte și interesate să ascundă adevărul, pentru ca orașul să nu piardă sursa veniturilor pe care se bazează prosperitatea lui și a profitorilor din conducerea localității. Întâmplător sau nu, primarul orașului este fratele medicului balneolog. Diferența de atitudine este între ei totală. Medicul vrea să dezvăluie pericolul apelor contaminate, primarul nu este de acord, dezlănțuind tot felul de intrigi împotriva fratelui, pentru a-l determina să renunțe la ideea lui. Adevărul, dacă ar fi fost făcut public, despre apele contaminate ale băilor ar fi declanșat dezastrul financiar al orașului. Presa, intimidată și ea de primar, ezită să publice articolul, deși între timp adevărul a răzbătut pe căi nevăzute. Administrației orașului nu-i rămâne decât soluția unei conferințe de presă, prin care să desmintă rezultatele analizelor, iar medicul să retracteze convingerile sale despre nocivitatea apelor balneare. Concediat din postul său de medic al băilor, lovit și în intimitatea vieții lui de familie, doctorul nu renunță. Consideră că „ar fi o înșelăciune, o minciună, o adevărată crimă împotriva societății” (citez din textul originar al lui Ibsen, în traducerea românească din 1966 din ediția de Teatru în trei volume). Medicul va fi sortit dezavuării, marginalizării, excluderii sale sale sociale. Va fi un învins.
Pledoaria sa în „marea adunare a cetățenilor din toate clasele” vrea să răstoarne „această minciună că adevărul ar fi de partea majorității”. Zice el în 1882, trezind rezonanțe ale ideologiei postdouămiiste: „Majoritatea nu are niciodată dreptate! Niciodată. E o minciună socială, care revoltă pe orice om liber și capabil să cugete. Din cine e alcătuită majoritatea populației într-o țară? Din oameni inteligenți sau din proști? Cred că toată lumea este de acord că proștii formează majoritatea covârșitoare pe tot globul pământesc. Nu ar fi însă drept ca proștii să-i conducă pe cei inteligenți. (...) Minoritatea are întotdeauna dreptate!” Așa cugeta Ibsen prin medicul din piesă în 1882. Discursul de azi de pe scenă, în traducere, adaptare și actualizare, vorbește de dictatura majorității ca inacceptabilă. Răspunsul polemic, la fel de îndoielnic, ar fi că singura legitimă e dictatura minorității. Dar astfel ne păstrăm într-o confuzie. Nu orice opinie e un adevăr. Una e adevărul științific și cu totul altceva decizia social-politică. Nu poți supune la vot teoria relativității a lui Einstein. În aprecierea validității adevărului științific dreptatea e întotdeauna de partea unei minorități. Dar, în plan politic, unde nu se judecă adevăruri științifice, ci politici sociale (cum să trăim bine), dreptatea de acțiune pentru o legislatură aparține unei majorități. Pe scena de azi, în textul adaptat, medicul se revoltă și denunță dictatura majorității. Dar care să fie alternativa, în democrație nu în știință: dictatura minorității? Contaminarea apei băilor nu trebuie supusă la vot, ci deciziile de a rezolva dezastrul. Soluția nu constă în a ascunde adevărul, în a-l nega, ci în a găsi modalități sociale de a te conforma lui, de a te adapta la o nouă realitate. 

Piesa dramaturgului norvegian a avut premiera în 24 noiembrie 2024, la Teatrul „Regina Maria”, în regia lui Radu Iacoban și scenografia lui Tudor Prodan, avându-i în distribuție pe actorii: Alina Leonte (soția medicului), Richard Balint (primarul din piesă), Răzvan Vicoveanu (medicul), Gabriela Codrea, Elvira Rîmbu, Alin Stanciu, Tudor Manea, care au servit foarte bine viziunea regizorală. Intenția mea nu e să fac o cronică de teatru, pe care ar putea-o scrie mult mai bine colegii mei Vetuța Pop sau Mircea Morariu (pe care îi rog să intervină cu completări și observații în comentariile acestui articol). Vreau doar să semnalez un spectacol deosebit de teatru și ideea care îl animă. 
Textul originar este mult modificat, de adaptări succesive, care înseamnă și intervenții în intrigă (personaje noi, personaje absente), și actualizări care invocă idei din imediata actualitate (referiri la un spectru ideologic extrem de larg, ajungând până la globalism, progresism, încălzirea globală, strategii de dezvoltare economică). Regizorul preia și traduce el însuși o versiune engleză a piesei. Sensul moral principal este păstrat (susținătorul unui adevăr, transformat în inamicul societății). Este dezvoltată dimensiunea de dezbatere ideologică despre conflictul celor două poziții (susținute adversativ de medic și de primar, dacă adevărul trebuie dezvăluit sau nu). Este accentuat caracterul demonstrativ, tezist, nu departe de teatrul stângistului Bertolt Brecht. Piesa se deschide spre public (invitat să participe) în imaginara conferință de presă (inventată față de versiunea inițială Ibsen, unde, în actul IV, asistăm la „o mare adunare a cetățenilor de toate clasele”), în care cei doi își expun punctele de vedere total diferite, extinse însă asupra problemelor dureroase ale lumii contemporane. Provocarea la dialog, la reflecția deschisă, este o reușită a ieșirii din convențiile teatrului tradițional care separă scena de public printr-o cortină.
Un teatru implicat în actualitate, desmințind comoditățile și deranjând conformismele, își îndeplinește funcția critică. Am văzut în reluare, stagiunea trecută, alte două piese, care și-au avut premiera mai demult: ...Escu de Tudor Mușatescu, în regia lui Claudiu Goga, și Scripcarul pe acoperiș, un musical de Joseph Stein după povestirile lui Shalom Alecheim, în regia lui Korcsmáros Győrgy – ambele ancorate într-o interogație politică majoră asupra prezentului și, deopotrivă, asupra trecutului. Cred că am văzut numai câteva dintre spectacolele cele mai bune.
La Teatrul „Regina Maria” sunt puse în scenă piese care îndeamnă la reflecție asupra problemelor grave ale lumii contemporane, interogații critice cu valențe morale, civice și politice, la care publicul este invitat să participe în mod direct.