Moș Crăciun este străbunicul nostru și vine mereu cu tolba plină şi cu multe povești, pe lângă cadouri. Întâmpinat cu colinde, Crăciunul se transformă în cea mai frumoasă poveste și cel mai frumos cadou.

Prima dată am mers la colindat împreună cu fratele meu, când aveam patru ani. Înotam prin troienele de pe ulița Bădăcinului, iar prima colindă am agățat-o la fereastra mică de la căsuţa albastră a bunicilor. Și acum țin minte prima colindă: „A coborât Domnul cel Sfânt/ În peștera din Viflaim/ S-aducă pacea pe pământ/... Mărire ție, frumos Crăciun... ” O colindă din satul mamei, care ne-a asigurat succesul la nuci, mere, colaci și ceva bănuți. A doua colindă am săvârșit-o la casa fetelor care aveau grijă de noi, când părinții erau la muncă. Le port și acum o amintire vie și recunoscătoare.

Am colindat apoi, an de an, nu am lipsit de la vreun Crăciun în Bădăcin, cu excepția anului 1989, când am fost în armată. Atunci nici nu a fost Crăciun, de fapt, colindele au amuțit. Apoi, tot de Crăciun, pe lângă colinzi, am descoperit poveștile, ce vin împeună cu oamenii pe care nu îi întâlnești cale de un an decât atunci. Așa am completat o poveste a străbunicului meu Simion Pop - Șimonu Petri - om aspru și gospodar, care a luptat în Primul Război Mondial pe frontul din Italia, în regimentul unde era și locotenentul de artilerie Iuliu Maniu.

Străbunicul din partea bunicii a revenit în Bădăcin cu întreg echipamentul militar din dotare, și-a ascuns arma în pod. A folosit baioneta de luptă austro-ungară pentru a înjunghia porcii de Ignat, apoi o punea în teacă și o arunca în pod. I-a dat-o mai târziu tatei, nepotul cel mare, și tata a folosit-o iarăși mulți ani de Ignat. Străbunicul era printre cei doi-trei gospodari din sat care avea cel puțin un butoi de vin de patruzeci de vedre, iar grajdul era îndesat de boi și vaci. Când Ardealul de Nord a fost cotropit, străbunicul a fost luat din nou în armata ungară, la muncă, împreună cu viitorul ginere, bunicul meu, Nicolae „Poștașu”. Când au venit comuniștii cu întovărășirea, străbunicul și-a scos boii și vacile din poiată și s-a ascuns cu ele în Măgura Șimleului, iar familia îi trimitea mâncare pe ascuns. A fost prins și bătut de milițieni să semneze înscrierea în CAP.  A cedat, dar nu s-a împăcat cu asta.

L-am cunoscut pe străbunicul Simion în viață, la fel pe soția lui, străbunica Floare. În casa lor, o frumusețe de casă bătrână, am mâncat într-o primăvară, împreună cu alți copii, coraste (lapte dulce încălzit, de la vaca ce tocmai a fătat). Acest fel de mâncare se dădea doar la copii când se năștea un vițel sau vițelușă, se celebra astfel ziua de naștere ca a unui nou membru de familie.

Toamna, străbunicul a picat la pat, l-au ajuns anii din urmă. Eram în grădină și căutam mere picate pe jos, când l-am văzut pe bunul Simion, o mogâldeață de om care încă se ţinea drept, sprijinit de doi vlăjgani, verișori de-ai tatei. Era în izmene albe și o cămașă de cânepă, deschisă la piept. Pășea desculț prin iarbă susținut de cei doi nepoți, se uita la pomi, la via ce dădea în pârg, la nucul imens din capătul grădinii. Atunci m-a zărit pe mine, un ghemotoc ce îl privea curios din spatele unui măr bătrân. S-a oprit și m-a privit drept în ochi, iar mustața sură i s-a opintit în sus într-un surâs: „Măi, mielule...”

A doua zi am văzut un foc mare în grădină, am dat fuga acolo, iar verii lui tata mi-au explicat că se ard hainele de pat și de moarte ale străbunicului Simion.

Peste ani, Crăciunul a întregit miracolul de a cunoaște un străbunic. Atunci, între două colinde, la un pahar de vin, aflu că străbunicul a fost rănit grav în Marele Război, pe frontul din Italia. A zăcut în spital, s-a refăcut și a revenit acasă, unde și-a celebrat învierea așa cum se cuvine, cu mult vin, povești și depresii năucitoare. Când nu mai putea, izbucnea ca un vulcan, către oricare îi stătea în față: „Și când Moartea a vinii la tine, tu să stai dreeeepți! Să raportezi că țî-ai făcut datoria. Nu am gloanță în spate, ci numai în coastele de pă tiept!” O uluitoare scenă pe care am regăsit-o la Nikos Kazantzakis, în Zorba Grecul, carte pe care străbunicul nu avea cum să o citească,  semnătura lui fiind buricul degetului mare de la mâna dreaptă.

Și, la fiecare Crăciun pe care Șimonu Petri l-a mai apucat de la Al Doilea Mare Război până când s-a stins, colinda la geam aceeaşi colindă. O colinda singur, o cânta aspru și cu răutate, căutând parcă să alunge și ultimii monștri ce îl mai bântuiau. Era singura colindă ce invoca moartea în timpul celebrării nașterii, un paradox pe care nimeni dintre cei apropiați nu l-a înțeles. În timpul Crăciunului, el colinda secerișul grâului, căderea snopilor, așezarea lor în cruce şi moartea fulgerătoare, „fără vrere”, pe câmpul pustiit...

Așa a înțeles el să aducă un omagiu camarazilor de luptă care nu s-au mai întors acasă, dar și celor pe care i-a secerat cu mitraliera pe front, de cădeau precum snopii de grâu la pâmânt. Eram un copil, dar când m-a privit în ochi înainte să moară, mi-a spus doar atât: „Măi, mielule...”