Autor: Lucian Dumitrescu

Despre retragerea Statelor Unite ale Americii din Afganistan se va mai vorbi mult timp de acum încolo. În funcție de tabăra din care fac parte, politicienii vor căuta fie alibiuri, fie țapi ispășitori pentru operațiunea păstorită de administrația Biden. În funcție de propriul grad de obiectivitate și de pricepere academică, experții în relații internaționale vor propune unghiuri de vedere diferite asupra unei plecări care n-a fost tocmai un briliant strategic. Dacă derularea retragerii din Afganistan poate fi criticată din diferite rațiuni, alegerea retragerii nu a constituit o surpriză. Și nu pentru că fusese parafată de președintele Trump. Ci pentru că face parte dintr-o logică izolaționistă reactivată la Casa Albă de predecesorul lui Donald Trump. Președintele Obama câștiga cursa pentru Casa Albă din 2008 cu o agendă dominată de probleme de politică externă. El promitea cetățenilor americani nu doar retragerea din războiul rău – războiul din Irak –, ci și din cel bun (legitim) – războiul din Afganistan. Lovit de criza financiară din 2008, publicul nu mai înțelegea de ce cu taxele contribuabilului american se construiau școli în Kabul și în Bagdad, dar nu și în Detroit sau în Chicago. Atentă la starea de spirit a publicului american, administrația Obama a ales o atitudine fie puțin intervenționistă – Libia 2011 – fie complet neintervenționistă – Siria 2013. Iată deci că „izolaționistul” Trump fusese anunțat de deja „izolaționistul“ Obama, care dorea să se despartă de „unilateralistul” Bush. Ca atare, componenta „izolaționistă” a doctrinei Biden nu e deloc o surpriză, mai ales într-un context pandemic în care China s-a străduit să-și etaleze „excepționalismul” medical. Despre modul în care s-a derulat retragerea americană din Afganistan vor discuta nu numai prietenii Statelor Unite, ci mai ales neprietenii. Bătălia pentru Afganistan, dar și aceea pentru influență regională și globală va continua. Și se va desfășura mai ales la nivelul narațiunilor strategice. Prin aceste instrumente de manipulare, mai multe regimuri politice vor încerca să compromită imaginea Statelor Unite simultan cu promovarea propriilor atribute civilizaționale și a propriilor interese strategice. Că se întâmplă asta nu e nicio surpriză pentru oricine are o minimă expertiză în zona studiilor de securitate. Important e să înțelegem cum state ca China sau Federația Rusă accentuează stângăciile strategice ale Washingtonului pentru a-și masca propriile vulnerabilități sistemice. Discutăm despre China în acest text și despre modul în care Beijingul utilizează narațiuni și reprezentări strategice pentru a spori vulnerabilitatea percepută a Statelor Unite în zona Asiei de Sud-Est și, simultan, pentru a promova „socialismul cu inserții chinezești”. Chiar dacă China pare departe pentru publicul din România, ea este mult mai aproape în realitate. În cadrul unui demers fără precedent, administrația Xi Jinping a inițiat o serie de investiții strategice nu numai în statele occidentale, ci și în statele din sudul și din estul Uniunii Europene. Unii experți în studii de securitate argumentează că economic statecraftul – investiții economice cu obiectiv politic – promovat de China va diviza Uniunea Europeană, exploatând diferențele politice și de dezvoltare dintre Vest, Sud și Est. Alte voci diminuează impactul strategic al Chinei și susțin că problemele structurale ale Uniunii Europene încă pot fi rezolvate de la Bruxelles și prin cooperarea statelor membre. Pe scurt, inserția strategică a Chinei în Uniunea Europeană este mai profundă decât pare la prima vedere.

 

Coșul de narațiuni al Chinei

Niciun sistem politic nu este perfect. Însă unele sunt de departe mai prietenoase decât altele atunci când vine vorba despre promovarea libertății și prosperității majorității cetățenilor. Iar din acest punct de vedere democrația liberală, în pofida inegalității sociale alarmante – cu efecte politice – promovată de la jumătatea anilor ’80 încoace, este superioară „prosperității fără democratizare” practicată de China.

Că lucrurile stau așa ne-o demonstrează, printre altele, numărul cetățenilor chinezi care vor să se stabilească în Statele Unite, care întrece semnificativ numărul cetățenilor americani care vor să se stabilească în China. Narațiunile strategice promovate de Beijing reliefează virtuțile politice, sociale și economice ale „socialismului cu inserții chinezești”. Asta nu e deloc surprinzător, având în vedere că cei mai mulți bucătari – dar nu și cei mai buni – își laudă singuri bucatele. În esență, narațiunile strategice sunt „traduceri” ale evenimentelor de politică internă și internațională pe care statele le elaborează în raport cu propriile interese. Narațiunile strategice nu sunt despre fapte ci despre înțelesurile acestor fapte. Pentru a le atribui faptelor înțelesurile pe care le doresc, statele accesează identitățile colective și emoțiile cetățenilor. Narațiunile provoacă deci răspunsuri emoționale și mai puțin raționale față de diferite politici publice. În felul acesta, statele caută să ralieze cetățenii la propriile acțiuni de politică internă și externă. Când sunt eficiente, adică atunci când țin cont de experiența directă a cetățenilor și de profilul ideologic al publicului, narațiunile credibilizează un stat și decredibilizează un altul. Cu o definiție simplificată, narațiunile strategice sunt povești de adormit adulții. Dar spre deosebire de poveștile de adormit copiii, care sunt – în cele mai multe cazuri – benigne, poveștile de adormit adulții au efecte politice și strategice atunci când sunt ticluite corect. Adevărul nu este niciodată la mijloc în cazul narațiunilor strategice, care construiesc în permanență inamici interni și externi printr-o retorică populistă.

Despre retragerea Statelor Unite ale Americii din Afganistan, China a ventilat mai multe mesaje și narațiuni strategice. Trebuie spus că narațiunile la care mă refer ca fiind ale Chinei sunt construite de fapt de Partidul Comunist Chinez (PCC) în acord cu propriul „adevăr”. Ei bine, acest „adevăr” al PCC este prezentat atât publicului extern cât și publicului intern prin intermediul unui pachet de narațiuni. Pentru publicul extern, China se prezintă ca o țară iubitoare de pace, care dorește să contribuie la dezvoltarea durabilă și la „comunitatea destinului comun” a umanității. Această narațiune relativizează puternic democrația liberală și promovează socialismul cu inserții chinezești, ca sistem de guvernare meritocratic – dar nu și democratic, axat pe eficiență și deservit de tehnocrați bine pregătiți. Promovându-și propriile competențe civilizaționale, China încearcă să-și legitimize interesele proprii ca interese globale. Narațiunea armonioasă pe care Beijingul o promovează pentru publicul extern, face loc unei narațiuni suveranist-belicoase atunci când vine vorba de publicul intern. Această narațiune subliniază rolul imperialismului – atât occidental, cât și oriental – în subdezvoltarea Chinei, cu accent preponderent pe așa-numitul secol al umilinței naționale – perioada 1839-1949. Narațiunea blamează inamicii externi pentru diferitele nerealizări politice și economice ale Beijingului și exonerează de orice răspundere elitele locale și politicile publice eronate. Tot pentru publicul intern a fost manufacturată și narațiunea China Dream, una dintre semnăturile strategice ale administrației Xi Jinping. China Dream anunță publicul din China – dar și pe cel regional – că în anul 2049, adică la aniversarea centenarului PCC, China va fi nu numai modernă dar și unită. Va încorpora, deci, și Taiwanul. Evident, din pachetul pentru publicul intern nu putea să lipsească narațiunea despre rolul fundamental al PCC în modernizarea Chinei. Această narațiune include și o serie de elemente pe care Beijingul le consideră ca fiind amenințătoare, cele mai multe dintre acestea fiind valori centrale ale democrației liberale. De reținut, deci, dualitatea narațiunilor strategice ale Beijingului: internaționalist-pacifiste pentru publicul extern și suveranist-belicoase pentru publicul intern.

 

China, un tigru civilizațional in Afganistan?

Să vedem ce spune China – adică Partidul Comunist Chinez – despre retragerea americană din Afganistan. Prima narațiune strategică, diseminată de un organ de presă important al PCC, zugrăvește Statele Unite ca un „tigru de hârtie” care nu a reușit edificarea unui stat în Afganistan. Simultan, Beijingul pretinde că va stabiliza Afganistanul, pe teritoriul căruia își va etala competențele civilizaționale. Va putea să facă China mai mult decât Statele Unite ale Americii în Afganistan? Timpul ne va da un răspuns la această interogație. Deocamdată însă, premisele nu sunt cele mai favorabile Beijingului. Să vedem de ce.

În primul rând, China este departe de a-și fi civilizat propriul teritoriu, în pofida imaginilor spectaculoase – și reale – cu infrastructura de secol XXI pe care le vedem la televizor sau pe internet. Din perspectiva calității vieții, diferențele dintre zona de coastă – partea de Est – și zona centrală și de vest a Chinei sunt majore. Dacă în marile orașe din zona de coastă a Chinei, indicele dezvoltării umane este aproape similar cu cel din Portugalia, indicele dezvoltării umane din zona centrală și de vest este similar cu cel din Namibia. Cu alte cuvinte, calitatea vieții din provinciile centrale și de vest ale Chinei este de câteva ori mai scăzută decât în est. Deși blamează sistematic inegalitatea socială generată de ideile neoliberale, „socialismul cu inserții chinezești” a produs în ultimele patru decenii aproape la fel de multă inegalitate ca și capitalismul american. Și asta după ce la preluarea mandatului de către Deng Xiaoping, la jumătatea anilor ’70, inegalitatea socială din China era similară cu aceea din Suedia. Faptul că Beijingul nu a reușit încă să refacă decalaje de dezvoltare de pe propriul teritoriu este cu atât mai surprinzător cu cât China are încă un sistem economic mixt. În cadrul căruia capitalul public deține o proporție de peste 30%. Această formă de capital e net întrecută de datoria publică în Statele Unite, Marea Britanie și Italia. Cvasi-extincția capitalului public din statele menționate are efecte directe și negative asupra intervențiilor publice pentru conservarea mediului înconjurător, îmbunătățirea educației și reducerea inegalității sociale. O economie mixtă care nu a rezolvat problemele de mai sus în raport cu marea majoritate a cetățenilor chinezi, dar care a adâncit inegalitatea socială, transmite mai multe mesaje, printre care și ineficiența managementului politic și chiar a sistemului de guvernare.

În al doilea rând, cel mai important proiect civilizațional al Chinei din mandatul administrației Xi Jinping – Belt and Road Initiative – este marcat de o serie de confuzii conceptuale, ca să nu mai vorbesc de cele legate de finanțare și implementare. Lansat în 2013, anvergura Belt and Road Initiative era stabilită în 2014. Inițial, viza partea centrală și de vest a Chinei, precum și câteva state limitrofe. În 2015 includea Africa și Europa, pentru ca în 2016 să vizeze întregul mapamond. Dincolo de evidentele sale obiective strategice, interne și externe, Belt and Road Initiative își propune să demonstreze excepționalismul Chinei la scară internațională. Deocamdată, confuziile conceptuale evidențiază mai degrabă componenta populistă a acestuia și mai puțin alonja sa civilizațională și capacitatea Chinei de a reconstrui lumea. În al treilea rând, China deja a apelat la tactica debt diplomacy atunci când s-a implicat în construirea de proiecte infrastructurale în alte state. Că nimic nu este gratis ne învață și școala de gândire care legitimează forma dominantă a capitalismului occidental. Cu toate acestea, e o diferența notabilă între logica economică și logica economic statecraft pe care o practică China. Pentru statele cu capacități administrative și politice subdezvoltate, intervențiile geoeconomice pe care Beijingul deja le-a practicat în Africa pot deveni o amenințare de securitate. Dacă va fi aplicat, ce va presupune în cazul Afganistanului principiul debt diplomacy? În fine, construcția statalității în Afganistan e o chestiune complicată din rațiuni multiple. Știm din istorie că centrele de putere majore sunt parcimonioase când vine vorba de construirea de state funcționale. Principalul motiv? Diminuarea propriei influențe strategice asupra unui teritoriu sau regiuni. Apoi, statele funcționale se construiesc greu, de regulă pe parcursul mai multor secole. Cel puțin asta reiese din experiența așa-numitelor „state mari” ale contemporaneității. În plus, construcția statală costă enorm. Iar acolo unde nu există o tradiție statală, e foarte puțin probabil să apară un Leviathan despotic. Ca să nu mai vorbim de un stat funcțional sau de un stat de drept. E de văzut, deci, care va fi succesul civilizațional al Chinei în Afganistan. Deocamdată, premisele nu sunt dintre cele mai favorabile atât din rațiuni care țin de propriul sistem de guvernare, dar și din rațiuni strategice. Pănă acum, niciun centru de putere n-a fost atât de generos încât să conmstruiască un stat funcțional doar ca să-l predea „la cheie” localnicilor. Va fi China prima excepție de la această regulă strategică nespusă?

 

Bătălia narațiunilor strategice pentru Afganistan se mută în … Taiwan

Caricatură din ziarul chinez de limbă engleză, Global Times ( în stânga este ilustrată președinta Taiwanului, Tsai Ing-wen, adeptă a independenței față de China). Sursa aici.

O a doua narațiune vehiculată de Beijing în legătură cu retragerea americană din Afganistan vizează presupusa incapacitate a Statelor Unite de a interveni în favoarea Taiwanului. Ce urmărește China prin amorsarea acestei narațiuni?

În primul rând, accentuarea vulnerabilității percepute a Statelor Unite pe plan regional. În al doilea rând, China le transmite elitelor taiwaneze că securitatea Taipeiului depinde de Beijing, nu de Washington. În al treilea rând, prin diseminarea unor reprezentări de insecuritate de acest tip, China dorește să creeze disensiune între elitele din Taiwan. Dar narațiunea în discuție nu e doar pentru publicul extern. Este și pentru publicul intern. Iar acest aspect îl înțelegem prin conexarea acestei reprezentări de insecuritate cu narațiunea „secolului umilinței naționale”. Aceasta este o poveste de securitate care vizează așa numitele core interests sau interesele strategice nenegociabile ale Chinei. Secolul umilinței naționale este o narațiune suveranistă prin care Beijingul decretează că Tibetul, insulele Senkaku din Marea Chinei de Est, precum și Taiwanul, insulele Spratly și reciful Scarborough din Marea Chinei de Sud aparțin de drept Chinei. Prin intermediul acestei narațiuni, publicul din China este programat să creadă că Beijingul are drepturi istorice asupra acestor teritorii. Drept urmare, orice intervenție – inclusiv militară – în legătură cu aceste teritorii este „tradusă” pentru publicul din China ca fiind nu numai legitimă, dar simultan și defensivă. Care este ideea centrală din spatele narațiunii secolului umilinței naționale? E vorba de pretinsele drepturi istorice pe care China la are asupra Mării Chinei de Sud, inclusiv asupra Taiwanului, și pe care o serie de puteri ,,imperialiste” nu le recunosc. Întrebarea e cât de legitimă este perspectiva Beijingului? În varianta ortodoxă asupra istoriei agreată de Partidul Comunist Chinez, Marea Chinei de Sud aparține de drept Chinei în baza dreptului istoric. În călătoriile sale spre Oceanul Indian și Africa din debutul secolului XV, amiralul Zheng He al dinastiei Ming, a trecut prin Marea Chinei de Sud. Ca atare, insulele de pe ruta amiralului revin de drept Chinei. Istoria pe care Partidul Comunist Chinez nu o recunoaște spune altceva. Susține că imediat după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, China nu cartografiase nici insulele din Marea Chinei de Sud și nici pe acelea din Marea Chinei de Est. E o perspectivă cât se poate de plauzibilă. Statele cu capacități administrative reduse au dificultăți majore în a-și „citi” propriul teritoriu, mai ales atunci când vine vorba de locuri greu accesibile și aflate la distanțe mari de centrul politico-administrativ al statului. Din cauza acestor dificultăți de cartografiere, în 1949 Beijingul utiliza pentru Marea Chinei de Sud nu numai hărțile marinei britanice, ci și denumirile date de britanici insulelor din regiune. Dar adevărul istoric nu prea contează în fața „adevărului” politic. Cu toate acestea, „adevărul” Partidului Comunist Chinez nu e deloc convingător pentru statele din Marea Chinei de Sud. Pentru Taiwan, Malaezia, Indonezia, Vietnam, Filipine și Brunei, „drepturile istorice” clamate de China nu sunt deloc istorice. Sunt  contrare dreptului internațional al mărilor. Ca atare, statele de mai sus percep ca agresive și ilegale acțiunile Chinei de a construi insule artificiale cu destinație militară în Marea Chinei de Sud. Să nu uităm, de asemenea, că narațiunea China Dream promite o Chină modernă, dar și unită, în 2049, la împlinirea a unui secol de la înființarea Partidului Comunist Chinez. Așteptările publicului chinez, de modernizare și unitate, sunt exploatate nu numai de narațiunea despre efortul civilizațional al Chinei în Afganistan ci și de a doua. Care creează percepția dependenței de securitate a Taiwanului de China, simultan cu încercarea de a discredita infuența strategică a Statelor Unite în Marea Chinei de Sud.

Cât de eficiente sunt narațiunile Beijingului? Sau, altfel spus, cine le „cumpără”? Un răspuns precis e imposibil de dat. Știm însă cu certitudine două aspecte. China a construit narațiuni atât pentru un public mai progresist – cel internațional -, dar și pentru publicul intern, mai degrabă conservator. Și mai știm că legitimitatea Particului Comunist Chinez e departe de a fi absolută. Pentru un număr semnificativ de cetățeni chinezi – probabil câteva sute de milioane –, a căror calitate a vieții e încă precară, discursul triumfalist al Beijingului nu e convingător. Fiindcă propaganda nu trece de experiența personală. Doar o reinterpretează.

*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Grupului de Experți LARICS.