Când te hotărăști să iei o poziție fața de o anume situație, atitudine sau afirmație, fie că ea aparține științei sau politicii, nu trebuie să te grăbești. Pentru seriozitatea și credibilitatea replicii este nevoie de documentare și responsabilitate. Sigur, sunt și momente în care reacția trebuie să fie rapidă, o punere la punct clară și tăioasă, în afară de orice ezitare. Mai ales viața politică cere atitudini de cele mai multe ori tranșante.

 

În cazul nostru latura științifică precumpănește înaintea politicii. 1 Decembrie 1918, moment istoric în curând centenar, de care ne apropiem cu pași repezi, aparține deja științei Istoriei, altfel spus istoriografiei. Politica a înregistrat-o ca dată crucială în evoluția statului român modern, fiind obligată să o aniverseze în memoria generațiilor care s-au jertfit pentru împlinirea dezideratului unirii noastre într-un stat național unitar. Cu excepția primelor două decenii de comunism, când ocupația și presiunea politică sovietică au cenzurat cu brutalitate aniversarea sărbătorilor naționale, 1 Decembrie 1918 s-a bucurat de atenția și recunoștința cercetătorilor și națiunii. Cu atât mai mult după 1989 când Ziua națională a fost stabilită democratic pe data întrunirii Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, care încheia procesul istoric al unirii celor trei mari provincii naționale cu Regatul României, după perioade mai lungi sau mai scurte de exploatare străină. Documentele Marii Uniri, legislația României Întregite, chiar regimul comunist au asigurat tuturor cetățenilor români aceleași drepturi, libertăți și îndatoriri în limitele legislației vremurilor. Asupra acestui aspect vom zăbovi cu alte ocazii aducând argumente și interpretări la zi acceptate de istoriografia europeană. În consecință, astăzi toți cetățenii țării noastre ar trebui să cinstească evenimentele din 1918. Într-o Românie în continuă încadrare în modelul european al momentului, majoritari și minoritari ar trebui să valorificăm în viața zilnică ceea ce ne-a unit și nu ce ne-a dezbinat de-a lungul veacurilor. Românii sunt recunoscuți ca toleranți, aș zice până la prostie, atâta timp cât bunei lor credințe nu i se răspunde prin discriminare economică și aroganță. Ca urmare, la începutul lunii iunie anul curent, Departamentul de Istorie al Universității noastre a lansat un „Memoriu” către Guvernul și Președinția României, în care cerea ca Oradea, Arad și Sibiu să fie declarate „Orașe ale Unirii”, având în vedere rolul jucat în declanșarea și pregătirea Adunării de la Alba-Iulia, apoi a încadrării Transilvaniei în realitățile României Mari. Textul, publicat în cotidianul „Crișana”, era semnat de conducerea Universității din Oradea, decanii facultăților de Istorie și Litere, membrii Departamentului de Istorie, conducerea Muzeului Țării Crișurilor, Prefectul Județului, conducerea Primăriei Oradea, vicepreședinții Consiliului Județean. Singurul care a refuzat a fost președintele Consiliului Județean, dl. Pasztor Sandor.

Într-o declarație dată săptămânalului „Bihoreanul”, prin care încerca să se disculpe, Pasztor Sandor își motiva refuzul astfel: „Nu am semnat fiindcă am dorit să modific două expresii în text și mi s-a spus că nu se poate modifica nicio virgulă. Dacă doream să semnăm ca părți, de ce nu au venit înainte cu câteva săptămâni să discutăm această inițiativă?”

Vreau să vin cu câteva detalii vis-à-vis de declarația de mai sus. În primul rând, textul „Memoriului” a fost gândit și redactat de specialiști istorici, nu de politicieni. Expresia de care s-a cramponat președintele Consiliului Județean era „Budapesta, capitală a opresorului maghiar” (al românilor transilvăneni la 1918 - n.n). În fond, oricine cunoaște puțină istorie a Europei Centrale știe că după 1867, anul intrării în vigoare a dualismului austro-ungar, guvernul de la Budapesta preia administrarea directă a Transilvaniei, Slovaciei și Croației. Banatul intrase sub control maghiar încă din 1861. Din acest moment, în etape, începe un proces tot mai dur de maghiarizare și deznaționalizare a românilor, slovacilor, croaților, chiar a unor comunități sârbești din regiunea Bacica (nordul Serbiei - n.n.). Deci, expresia era perfect îndreptățită.

Pe de altă parte, în vizita pe care i-am făcut-o domnului președinte Pasztor în 16 mai anul curent pentru a-i oferi documentul spre studiu și semnare, vicepreședinții Mang și Bodea, colaboratorii domniei sale, deja semnaseră „Memoriul”, fără nici o rezervă. S-a cerut un răgaz pentru un studiu mai amănunțit și în tihnă până joi, 25 mai, anul curent, alături de o xerocopie a documentului, ceea ce s-a acceptat de ambele părți.

Se cunosc declarațiile repetate ale liderilor naționali la vârf ai UDMR, reluate papagalicește de liderii din teritorii, cum că 1 Decembrie 1918 a fost o „zi de doliu” pentru maghiari, deoarece Ungaria a pierdut jumătate din teritoriul și populația de până atunci. Dacă luăm în considerare inclusiv Slovacia, Croația, Banatul, nordul Serbiei - ale căror populații, alături de Transilvania, reprezentau 52% din populația Ungariei dualiste, atunci era firesc ca Ungaria să se restrângă la teritoriul tradițional, unde ungurii erau majoritari. Principiul autodeterminării naționale, lansat de Woodrow Wilson, președintele SUA, acceptat de liderii Antantei la Congresul de Pace de la Paris, intră în acțiune. El se încadra în lărgirea procesului de democratizare a Europei, de lichidare a marilor imperii multinaționale create prin forță și exploatare de către națiuni minoritare din punct de vedere demografic, care se considerau de rang superior în virtutea unor drepturi și mentalități de tip feudal.

Întâmplător, miercuri, 17 mai, anul curent, la Cluj-Napoca s-a întrunit conducerea națională a UDMR, la care a participat și domnul Pasztor Sandor. Atunci și acolo s-au discutat pretențiile UDMR pentru sprijinirea grupării Liviu Dragnea în eforturile acesteia de debarcare de la putere a premierului Sorin Grindeanu. Pentru voturile udemeriste din Parlament, în condiția rezistenței lui Grindeanu și necesitatea debarcării acestuia printr-o moțiune de cenzură, s-au repus pe tapet niște cereri mai vechi - idei fixe ale elitei politice maghiare din țara noastră: declararea zilei de 15 martie - Ziua maghiarilor de pretutindeni - ca zi națională în România, dreptul oricărei etnii minoritare dintr-o localitate pentru a inscripționa în limba maternă denumirile instituțiilor administrative și școlare dacă ea reprezintă 10% din populație (de la 20% în prezent - n.n.) etc., etc. Cu această ocazie, am fost informat, s-a discutat și conținutul „Memoriului” istoricilor orădeni. Deci, a existat timp suficient pentru consultare! Ca urmare, joi, 18 mai anul curent, cu ocazia inaugurării parțiale a noului sediu al Muzeului Țării Crișurilor, domnul Pasztor a transmis oficial, deși în fugă, dezinteresat, că nu semnează „Memoriul” în discuție. Solicitat să scrie cu mâna câteva cuvinte în acest sens, în dreptul numelui său din material, a refuzat. Recunosc, cu regret, că am scăpat un „înscris istoric” pe un document ce va rămâne în arhiva Departamentului de Istorie, pentru posteritate.

Cu ocazia discursului ocazional de inaugurare a noului sediu al Muzeului Țării Crișurilor, în prezența unui numeros public, inclusiv a unei părți substanțiale din elita politică locală, plus oaspeți din Ungaria vecină și prietenă, ca și cu alte ocazii festive din ultima vreme, domnul președinte Pasztor a repetat cuvântul „normalitate”. Cu alte cuvinte „normalitate” că împreună – români și unguri - inaugurăm instituții culturale, organizăm festivaluri de teatru, muzică clasică și populară, de artă culinară, expoziții, competiții sportive, inclusiv cu participare din Ungaria și alte țări vecine.

Mai puțin normal este refuzul UDMR de a participa la festivitățile naționale și locale legate de sărbători în care orădenii și bihorenii aniversează sau comemorează momente și personalități care au marcat trecutul istoric românesc. În ultima vreme nu i-am văzut să fie prezenți, nici măcar cu o floare, la festivitățile dedicate Zilei Naționale de la 1 Decembrie, în anul trecut, iar în acest an de 20 aprilie – eliberarea Oradiei de către Armata Română sub comanda gen. Traian Moșoiu, în 1919. Pe de altă parte, reprezentanții oficialităților locale, Prefectură, Primărie, Consiliul Județean, principalele partide politice românești reprezentate în Parlamentul de la București țin discursuri de prietenie și înțelegere, transmit mesajele de la București ale Guvernului și Președinției, cu ocazia zilei de 15 martie.

Atunci, mă întreb, unde este „normalitatea” atât de mult clamată de UDMR? De ce liderii ei refuză să se comporte normal cu sărbătorile României, în fond țara în care trăiesc? Nici acum nu au înțeles principiul european al „conviețuirii nu unul lângă celălalt, ci, mai ales, unul cu celălalt, într-o pașnică și rodnică colaborare”? Ce s-ar întâmpla dacă oficialitățile române le-ar plăti cu aceeași monedă atitudinea sfidătoare față de serbările românilor? Am fi noi, românii, etichetați ca extremiști, antieuropeni, xenofobi etc., etc? În fond, oare nu chiar aroganța de tip nobiliar a politicienilor maghiari din țara noastră se autoetichetează prin exclusivism, autoenclavizare și excludere din mersul firesc al vremurilor?

Singura speranță de viitor este decredibilizarea politicii partidelor maghiare în fața propriului electorat, confruntat, ca și românii, cu alte greutăți și gânduri zilnice decât „normalitatea anormală” a președintelui Pasztor și inspiratorilor săi din țară și străinătate.