Sezonul vacanțelor a produs și anul acesta seria obișnuită de critici despre felul inadecvat în care se comportă românii în concediu, fie că se duc pe undeva prin țară, fie că pleacă în străinătate.

Articole de presă unde sunt citați psihologi, interviuri cu manageri din turism sau însemnări viralizate pe Facebook au descris însă inadecvarea respectivă, parcă un pic mai mult decât în alți ani, și în termeni pur emoționali: românii sunt plini de nervi, supărați, incapabili să lase stresul și nemulțumirile din restul anului ca să se bucure și ei de viață.

În mod obișnuit, asemenea descrieri (un titlu de articol descrie concediul la români drept „combinaţie de nervi, îmbuibare, grătar, mici şi bere”, un altul citează un manager din turism care afirmă că românii “vin în vacanţă supăraţi, se ceartă în primele două zile de concediu, nu au cultura fericirii”) ar trebui să ne sune imediat a fals: de câte ori un comportament social e „naturalizat”, descris ca un soi de stihie incontrolabilă a naturii, putem fi siguri că descrierea vrea să ocolească de fapt o problemă socială care explică respectivul comportament. În cazul acesta, totuși, e vorba de un mic progres față de stilul tradițional de a descrie comportamentele colective exclusiv în termeni morali, cu insulte și etichete de condamnare (necivilizați, înapoiați, primitivi, nepoliticoși, risipitori, zgârciți, megalomani, invidioși etc). Acest mic progres este efectul faptului că o proporție tot mai mare din cei care comentează public pe astfel de teme, fie ei formatori de opinie, ziariști sau oameni de afaceri din serviciile de consum, au început să ia contact măcar superficial cu modul occidental contemporan de a pune problema în materie de judecare a comportamentului semenilor.

De pildă, dacă un copil este violent la școală, acum am început să ne dăm seama că nu o face de rău ce e și că ar trebui să fie și el bătut, ci fiindcă vine dintr-o familie disfuncțională. Dacă un om rămas fără slujbă începe brusc să mănânce mai mult, acum bănuim măcar că nu mai putem explica asta prin ideea de viciu sau păcat (e lacom), ci printr-o manifestare a instinctului de conservare, frica inconștientă de sărăcie și foamete. Dacă un om ieșit la pensie devine excesiv de critic cu semenii, își pierde interesul pentru ceea ce înainte îl făcea să se bucure și evită relațiile cu familia și prietenii, poate nu-l mai taxăm drept afurisit, nebun sau nerecunoscător, dacă înțelegem că reacțiile sale caracterizează un comportament depresiv. Etc. Fără această abordare ar fi fost imposibile, de pildă, cercetările de azi despre calitatea vieții, studiile de psihologie a consumatorilor, sondajele despre sănătatea publică ori despre comportamentul forței de muncă. Aceste cercetări nu conțin verdicte de blamare a cetățenilor, a subiecților; asemenea verdicte ar fi nu doar irelevante în raport cu stadiul de azi al cunoașterii despre modul cum funcționează indivizii și colectivitățile umane, ci și ineficiente pentru deciziile de afaceri și de politici publice care ar trebui să se ia pe baza lor. Un manager sau politician care ar mai încerca să ia decizii privind clienții sau alegătorii săi pornind de la premisa că aceștia sunt idioți, troglodiți, putori, nesimțiți, îndrăciți, inferiori genetic etc. nu are ce căuta în afaceri, respectiv în politică, întrucât faptul că gândește astfel îl recomandă clar drept incompetent și reprezintă indiciul sigur că aventura lui în afaceri, respectiv politică va fi sortită eșecului.

Iar dacă ne uităm mai îndeaproape la studiile respective, vedem că multe dintre ele sunt bazate pe indicatori și sondaje cu întrebări de neconceput în urmă cu câteva decenii. Raportul de anul acesta al unui grup de experți Eurostat privind indicatorii calității vieții în UE, de pildă, afirmă că ”afectele pozitive sau negative au fost recunoscute drept o dimensiune crucială a bunăstării subiective, distinctă față de alte măsuri de evaluare cum este satisfacția de ansamblu a vieții. Afectele reprezintă emoțiile de moment, felul cum un individ se simte la un moment dat. Afectele pozitive se referă la experiența fericirii, a bucuriei și a mulțumirii. Afectele negative includ emoții negative ca tristețea, furia sau frica. (...) Măsurarea afectelor are un avantaj față de măsurarea satisfacției vieții, pentru că nu presupune ca respondenții să reflecteze și să ia în considerare multiple aspecte ale vieții lor actuale și trecute, deci este mai puțin susceptibilă la prejudecăți cognitive”. Exemple de întrebări: Cât timp din ultimele patru săptămâni ați fost fericit? Cât timp din ultimele patru săptămâni ați fost nervos? Cât timp din ultimele patru săptămâni ați fost atât de trist, încât nimic nu v-a putut înveseli? Cât timp din ultimele patru săptămâni v-ați simțit abătut și deprimat? Variante de răspuns: Tot timpul / O parte din timp / Doar pentru puțin timp / Deloc.

După cum se vede, o asemenea perspectivă nu doar că nu presupune condamnarea și insultarea cetățenilor care ar îndrăzni să se simtă triști sau furioși din cauza condițiilor lor de viață, ba chiar le și legitimează acestora „afectele”, considerându-le relevante și utile pentru construcția politicilor publice. Ca să ne dăm seama de context, să precizăm că raportul ia în considerare nouă dimensiuni ale calității vieții: condițiile materiale de trai, activitățile productive, sănătatea, educația, divertismentul și interacțiunile sociale, securitatea economică și fizică, guvernanța și drepturile de bază, mediul natural și cotidian și experiența de ansamblu a vieții, cu trei indicatori de evaluare: satisfacția vieții, afectele, sensul și scopul vieții. Probabil că unii dintre cei ce au citit cele de mai sus vor fi tras deja concluzia că e vorba de apă de ploaie, despicarea inutilă a firului în patru sau frecții la picior de lemn executate de niște gulere albe mult prea bine plătite pentru utilitatea lor socială. Alții, mai familiarizați cu felul cum se pune problema peste Ocean, își vor fi rechemat în minte una din cele mai frecvente discuții din ultima vreme, cea despre o trăsătură distinctivă a generației „milenialilor” sau „milenarilor”, respectiv sensibilitatea excesivă la jignirile din partea semenilor.

După alegerile prezidențiale din SUA, unele dintre cele mai difuzate imagini au fost cele cu tineri dezamăgiți de victoria lui Donald Trump, plângând sau uitându-se stupefiați la ecranele cu scorul alegerilor. Nenumărate articole din presa bucuroasă de victoria lui Trump s-au amuzat de ideea unor școli și universități de a amenaja „safe spaces” unde tinerii alegători dezamăgiți, furioși, triști să-și poată exprima sentimentele fără să fie ridiculizați de suporterii candidatului republican: acești dezamăgiți au fost porecliți „snowflakes”, sugerând lipsa de rezistență a unor fulgișori de zăpadă luați de vânt, respectiv lipsa de tărie morală a unei generații de tineri răsfățați, feminizați, infantilizați, obișnuiți să-și ia mult prea în serios „afectele” și prea puțin dispuși să prețuiască valorile tradiționale, bărbătești care au clădit America: stăpânirea de sine, capacitatea de a suporta efortul, rezistența la eșec și la agresiunile din partea semenilor. Astfel de critici nu pot fi judecate în bloc. Pe de o parte, societatea nu se mai poate întoarce, din fericire, la epocile când condiția de a obține și păstra stima semenilor trecea obligatoriu prin negarea, reprimarea și delegitimarea sentimentelor individuale, în stil victorian, nazist sau stalinist; pe de altă parte, insistența excesivă pe „afecte”, văzute ca stihii ale naturii pe care nu le pot influența niciodată mediul economic sau educația, ci doar terapia și medicația, e un drum la fel de înfundat.

Pentru România, prăpastia dintre cele două drumuri s-a văzut, de pildă, în felul cum a fost receptată aici în 2014 o carte banală despre depresie, „Demonul amiezii” de Andrew Solomon. Pe de o parte, intelectuali și multe alte spirite fine s-au extaziat în fața ei și a autorului în mod complet necritic și nejustificat; nimeni n-a îndrăznit să observe, de pildă, că autorul propunea medicația ca soluție pentru o problemă care în realitate este economică, nu medicală (depresia ca efect la nivel individual al sărăciei crunte care a distrus viața în comunități defavorizate sau lovite de urmări ale unor războaie); de cealaltă parte, singurele opinii critice răzlețe au fost unele care îl criticau pe autor că își permite luxul să se plângă că suferă de depresie doar fiindcă provine dintr-o familie americană ultrabogată și n-a fost nevoit niciodată să se lupte cu greutățile vieții, așa cum sunt nevoiți atâția români. Probabil că atâta vreme cât discuția va rămâne la acest nivel elementar, vor fi în continuare și manageri, și politicieni care să-și condamne alegătorii și clienții că sunt niște troglodiți nerecunoscători sau, cine știe, niște „snowflakes” care nu habar n-au ce înseamnă greutățile vieții.

Crenguta Nicolae