Moto: "Sunt adânc pătruns de misiunea mare a neamului românesc. Am nestrămutata încredere în forţele de care dispune pentru împlinirea acestei misiuni şi simt îndatorirea pe care o are fiecare român de a contribui la întărirea şi dezvoltarea în toate direcţiile a acestor forţe. Îndatorire a cărei nebăgare în seamă înseamnă de-a dreptul trădare de neam" (Iuliu Maniu).

Şase decenii de politică sub doi împăraţi austro-ungari, trei regi ai României, un dictator militar şi un regim străin, bolşevic, impus cu forţa armelor. O carieră neobişnuită a unui om excepţional care nu şi-a trădat niciodată principiile, a crezut până în ultima clipă cu tărie în superioritatea democraţiei parlamentare şi a drepturilor umane faţă de orice tip de dictatură.

 

Finalul procesului, agonia şi moartea

După un proces pe care ziarele controlate de regimul comunist îl relatau într-un limbaj agresiv la adresa inculpaţilor din lotul Maniu-Mihalache, a urmat deznodământul. Sentinţa a fost pronunţat pe 11 noiembrie 1947 şi era dinainte stabilită. Supranumit de Nicolae Iorga "Sfinxul de la Bădăcin", Iuliu Maniu era condamnat la detenţie grea pe viaţă, decăderea pe 10 ani din drepturile civile şi confiscarea totală a averii. Pentru bătrânul de 74 de ani echivala, de fapt, cu o condamnare la moarte. Încă şef al statului, Regele Mihai nu a schiţat nici măcar un gest în apărarea condamnaţilor, cu toate ca prerogativele constituţionale i-ar fi permis sa ierte ori să micşoreze orice pedepse. Gestul ar fi rămas, oricum simbolic, pentru că în mai puţin de două luni monarhia a fost abolită, Regele Mihai fiind silit să părăsească ţara. După pronunţarea sentinţei, Maniu a fost dus la închisoarea din Galaţi, apoi a fost transferat la Sighetul Marmaţiei. În puşcăria de aici au fost încarceraţi aproximativ 120 de lideri politici, înalţi funcţionari ai statului, elita societăţii civile, fruntaşi ai clerului, militari. Regimul penitenciar era draconic, copiat după celebrele gulaguri sovietice cu Stalin împânziseră ţara sovietelor. Regimul dur de detenţie, izolarea deplină, mâncarea proastă, inexistenţa asistenţei medicale, teroarea zilnică dar şi vârsta înaintată l-au răpus pe Maniu. A murit pe 5 februarie 1953 la vârsta de 80 de ani.

Despre sfârşitul său există consemnată mărturia lui Nicolae Carandino, aşa cum a fost publicată în "Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu" de Cicerone Ioniţoiu.

"Agonia lui Maniu a durat câteva zile. Un plutonier, ungur după accent şi subchirurg, după meseria mărturisită, a venit de câteva ori în celulă, în calitate de şef de operaţii. Supraveghea fazele de la distanţă, ne punea în treacăt unele întrebări, pentru a verifica unele simptome. Apoi dispărea, ca să reapară peste câteva ceasuri în pragul uşii. Era 5 februarie 1953. Maniu împlinise de o luna optzeci de ani... Am tăcut amândoi, fiecare cu gândurile lui. Peste câteva ore, Maniu a fost ridicat din celula, "în cel mai strict secret", dar vestea se răspândise ca fulgerul în toata închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă."

 

Nici o şovăială...

În ultimele ore de martiraj, episcopul (1950) Alexandru Todea şi, mai târziu, mitropolit al Bisericii Române Unite (1986) şi cardinal (1991), deţinut la Sighet, măturător al culoarelor celularului, în secret, i-a oficiat prin uşa celulei taina euharistiei. Acelaşi deţinut, martor ocular Carandino îşi amintea: "Iuliu Maniu suscita, în închisoare, acelaşi climat de nobleţe morală în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune, la acest bătrân care preferase să moară în închisoare, decât să fie Preşedintele Consiliului de Miniştri, care să gireze, el, democratul de o viaţă întreagă, un regim de sclavie. Nimeni nu l-a mai întrebat, cât a fost închis, nimeni n-a încercat să-l abată sau să-l corupă. Duşmanii săi cei mai îndârjiţi îşi dădeau seama că ar fi fost timp zadarnic pierdut. Iată un omagiu la care nici unul, absolut nici unul dintre noi nu a avut dreptul. Cine nu a fost torturat, nu a fost bătut sau şantajat? Toţi, cu excepţia lui, au fost evaluaţi de o laşitate posibilă şi, în consecinţă, supuşi verificării". După moartea lui Maniu, torţionarul Vasile Ciolpan, directorul închisorii, a telefonat la Bucureşti că s-a stins becul în "camera nr. 9" şi tot el, noaptea, l-a pus într-un sac şi l-a aruncat într-o groapă comună fără cruce, scormonită în prundişul Tisei, numită de localnici "Cimitirul săracilor". (Fotografia Cardinalului Alexandru Todea din august 1964, imediat după eliberarea din detenţie)

 

Ecouri internaţionale

Reprezentantul Statelor Unite în România - Roy M. Melbourne -, în raportul făcut la Washington, comunica: "... Şocul persistă încă aici, multor români nevenindu-le pur şi simplu să creadă că Iuliu Maniu este în închisoare... dorinţa de evadare indică limpede slăbirea dorinţei (liderilor- n.n.) românilor de a rezista... să rămână în ţară, unde nu pot avea alt viitor decât arestarea şi distrugerea... în ceea ce n priveşte pe membrii simpli ai partidului, nu va fi niciodată cu putinţă să iasă adevăraţi comunişti din ţăranii români, care sunt la fel de sensibili la dialectica marxistă ca şi broaştele ţestoase, dar, odată cu colapsul Partidului Naţional-Ţărănesc, ei rămân total lipsiţi de organizare şi vor fi siliţi, fie că doresc sau nu, să intre în partid, dacă vor să supravieţuiască". 

„Unii fac cu voie o mare greşeală şi anume, ei spun că acei ce sunt democraţi sunt bolşevici. Sunt democrat dar sunt cu tot sufletul şi cu toată convingerea în contra comunismului, în contra bolşevismului... Dar dacă sunt contra comuniştilor, apoi sunt şi în contra dictaturii. Cu nici un preţ şi la nici un caz, noi la dictatură nu ne supunem... dar de ce? Fiindcă dictatura e imorală, e contra drepturilor oamenilor şi e periculoasă.” - Iuliu Maniu

 

Despre Nicolae Carandino

Nicolae Carandino a fost directorul ziarului „Dreptatea”, cu ferme  convingeri democrate, din cauza cărora a fost întemniţat în lagăr timpul regimului Antonescu. După 23 august 1944 a refuzat colaborarea cu comuniştii, declinând şi oferta autorităţilor de a se „retrage” din activitate pe motiv de boală. Condamnat în lotul Maniu-Mihalache a fost închis la Sighet, fiind cel care i-a închis pleoapele lui Maniu când şi-a dat duhul. A fost eliberat în 1962 după ce şi-a ispăşit pedeapsa plus o perioadă de domiciliu forţat în Bărăgan.

„Poporul român şi opinia publică românească nu simpatizează cu ideea comunistă şi nu aprobă o politică care ar tinde sau ar realiza un regim politic sau economic comunist”

(Articol publicat pe data de 5 februarie 2013, la comemorarea a 60 de ani de la decesul lui Iuliu Maniu)