În 28 mai 2023, ar fi fost ziua lui, ar fi împlinit 81 de ani, la vremea cireșelor timpurii; ar fi răspuns la cel mai ocupat telefon din Oradea; și nu ai fi încăput de alții să-i spui „La mulți ani!”. O făceau, în fiecare an, foarte mulți foști elevi. O făceau pentru ei, căci încă mai aveau nevoie să audă vocea celui ce ne-a dat puterea să credem în noi. Mare lucru! O făceau și pentru el, căci nu se poate să nu fii recunoscător pentru cel ce avea totdeauna timp să-ți spună, să te ajute, să fie acolo pentru tine când aveai nevoie.

Mâine ar fi venit - după tradiționalele „Ba, DA!”, „Ba, NU!”, „Ba, DA!” - la Revederea noastră de 50 de ani! Ar fi adus crâmpeie din ceea ce am fost sau visam noi să fim acum 50 ani. Ar fi adus semne personalizate și personalizante a ceea ce promiteam noi să fim pe atunci. Ar fi spulberat o presimțire sumbră pe care ne-a împărtășit-o câtorva atunci: „Eu n-am să apuc 80 de ani! ” Dar n-a fost să fie spulberată ... S-a stins acum doi ani (2021), tot la vremea cireșelor, a cireșelor mai târzii (iunie, 13). Foștii lui elevi, care ar fi dorit ca raiul în care mergea - asemeni tuturor acelora ce se dăruiesc binelui celor din jur - să aibă cireșe, semne că viața poate avea belșug de bucurii. El, desigur, este într-un rai cu cărți.

 

Ce a fost viața lui?

Într-o informare succintă, pe placul jurnaliștilor grăbiți, viața sa a fost:

  1. viața unui aspirant gojdist, cu capul plin de cărți înțelese și neînțelese încă, un copil de la țară cu privire curioasă și poznașă, care a avut șansa să întâlnească un PROFESOR care să-i deschidă înțelesuri de cărți și să-i îndrepte ambițiile spre Gojdu (era Profesorul Vasile Bolca de la Liceul Ortodox din Oradea, care preda Limba Română la Școala din Ceica. La Ceica, pentru că acolo i se stabilise domiciliu forțat);
  1. viața unui elev la Gojdu, care după prima întâlnire cu Țârulescu și cu atâția necunoscuți a fugit acasă hotărât, „Nu mai vin aici niciodată!” (Jurnal de gojdist), dar a venit și a ajuns „Păzitor de carte” sub îndrumarea unui alt profesor adevărat, Traian Blajovici;
  2. viața unui student la Facultatea de Limba Română a Universității din Cluj (1960-1965),
  3. viața de profesor la Gojdu, pentru o lungă perioadă (1965-2009), viața de diriginte a multor generații, viața de director 2001-2008, care, între întâmplările prin care a trecut, relua mereu una anume: „Un foarte tânăr gojdist”, boboc, clasa a V-a, în audiență la director. Intră, se uită curios la director, zâmbește șmecher și... nimic!. Ce-i? - întreabă directorul Tifor, așteptând o dramă școlară! Nimic - răspunde vizitatorul! Toți zic că sunteți o legendă și că păziți cartea! Am venit să văd!”

Și au mai fost și multe altele, un însuflețitor cultural, coordonator al revistei școlii „Țara Visurilor Noastre”, dar, mai ales, a fost PROFESORUL și DIRU’ tuturor și PĂZITORUL DE CARTE.

 

Ce și-a asumat Dorel Tifor în viața sa?

Tifor și-a asumat două rosturi îngemănate. Să fie profesor și a fost PROFESORUL prin excelență! Și, cum spunea profetic bobocul amintit, să fie UN PĂZITOR DE CARTE și a fost, păzind ca fiecare din noi să ajungă la Carte și cu Carte!

Ca PROFESOR a fost mult! Pe noi, Promoția 1973 a Liceului Gojdu, ne-a învățat multe, mai ales însoțindu-ne și arătându-ne cum se face. Dar și dăscălindu-ne, uneori chiar prostește - donând întregii clase „lebede” (nota 2) - și și prostindu-ne dăscălește, adică făcându-ne să facem „ce trebuia”, cu un semn anume și vorba șoptită: „E o carte interzisă!”. Ne-a învățat să învățăm poezii, „Cine nu știe poeziile lui Coșbuc, Goga, Blaga nu-i ardelean! Cine nu știe Eminescu, nu-i bun de nimic!” . Ne-a învățat să căutăm cărțile, să urmărim apariții din librării! Ne-a arătat cum se aleg cărțile bune; cum se citesc rapid și pe îndelete, cu bucurie. Ne-a îndrumat cum să colindăm biblioteci; cum să ne construim biblioteci personale și cum să ne reîntoarcem la cărțile, Textele, care ne definesc.

Ne-a educat și cum să citim oamenii după cărțile care le stau/nu le stau în preajmă. Ne-a educat să privim orașul, statuile, să citim plăci memoriale și să ne întrebăm: „De ce unii oameni au meritat recunoștința concetățenilor lor și cum se merită o astfel de cinstire?”

Oare vom putea vreodată să punem toate acestea într-un semn urbanistic cu numele lui?

Ca profesor a fost și un exemplu de păstrător de lucruri esențiale, de gânduri, de cărți, de semne. A adunat momente însemnate pentru fiecare generație, adică cele cu semne înăuntru, și le-a restituit acesteia, la reuniuni, cu îndemnul solidarității interne în fiecare generație, al solidarității cu șirul gojdiștilor dintotdeauna, cu orașul cu țara. A dezvăluit mereu și rostul păstrării, ceea ce suntem trebuie readus la viață ritualic și responsabil.

Ca profesor a fost și invitația de a fi mai mult, cu fiecare zi și cu fiecare gest; și semnul pentru datoria de a da înapoi orașului și liceului ce am primit și ce n-am primit, dar ne-am fi dorit să primim. Câți părinți, îngroziți de abulia copiilor lor, sau doar de o apatie ce-i macină ca o boală, nu l-ar vrea PROFESORUL copiilor lor?

Într-o metaforă, am putea spune că a fost ca un arac lângă ființa plăpândă care este copilul venit la școală; reazemul tinereții căutătoare pentru mulți dintre noi.

Ca PĂZITOR DE CARTE a fost un îndrumător de Limba Română și, prin Limba Română, un îndrumător de „citire” și de dezvelire de Carte, de idei bine țesute pentru nevoile care ne fac oameni. Dar pentru el Cartea era mai ales purtătorul de Texte, făcute să clădească și să arate civilizația în fiecare cititor.

După învățătura lui, am descoperit - mai târziu - că un text este o țesătură de idei într-un context. (În contextul său, textul este un pre-text pentru a clădi ambiții, voință, sensibilitate, cunoaștere și conștiință în fiecare cititor; că mereu odată cu textul sunt prezente sub-texte, pentru cei care se învață să le vadă.) Am prețuit faptul că textul, ca lumina lumânărilor - cum zicea Plotin - se dăruiește necontenit, dar nu se împuținează niciodată. Că textele au niveluri multiple și îi spun fiecărui cititor, în fiecare fază de maturitate culturală, alte și alte adevăruri despre sine și despre lume, mai profunde și tot mai profunde. De aceea Textele sunt de păstrat în cărți frumoase, făcute de oameni care știu noima Textelor, deși nu ei le fac. De fapt, am descoperit că Textele sunt cele care ne clădesc! Le numim cărți doar pentru că Guttenberg le-a dat această formă și cu ea a dat acces la Text aproape tuturor.

Un vis despre un semn pentru o carte

Există între o mână de gojdiști - prea puțini deocamdată - un gând: Să punem aproape de poarta dinspre Criș a liceului un semn pentru Carte, un loc unde oamenii să ia și să lase cărți spre citire!

Ar fi să fie păzit de un bust în piatră, amintindu-l celor ce l-au cunoscut pe PĂZITORUL DE CARTE, profesorul Dorel TIFOR, cu nelipsita lui carte de Limba Română.

L-am vrea un semn care să-i facă pe orădeni și pe vizitatorii orașului gata să-i răspundă, când întreabă câte și ce cărți se mai citesc la Oradea!

Promoția 1973 a Liceului Emanuil Gojdu