Ceea ce este mai neplăcut şi frustrant într-o excursie este graba cu care părăseşti un "obiectiv turistic" - chiar dacă acesta este chiar Basilica Sfântul Petru! - de dragul încadrării în "program". Dar cum să te desparţi de locul unde parcă te simţi în centrul lumii, deşi Statul Vatican cuprinde doar în jur de 800 de cetăţeni cu paşapoarte speciale, dintre care cel cu numărul 1 aparţine însuşi Papei?

Din lungul şir de papi (cuvântul "papă" vine din grecescul "pappas", care înseamnă părinte), care începe cu sfântul Petru martirizat aici şi care se întinde de-a lungul a 263 de apostolate, nu putem să nu enumerăm nişte amănunte interesante. Cea mai scurtă domnie la Vatican a fost cea a papei Ştefan al II-lea, care a murit la patru zile de la ieşirea fumului alb pe coşul Capelei Sixtine, în martie 752. Cel mai îndelungat mandat (32 ani) de întâi episcop al lumii catolice l-a avut papa Pius al IX-lea, cunoscut şi pentru glumele sale cu tâlc şi pasiunea pentru... biliard. Cel mai tânăr papă a avut 16 ani când a urcat pe Sfântul Scaun (Papa Ioan al XI-lea), iar cel mai bătrân a fost Grigore al IX-lea, care a mai trăit încă 14 ani după alegerea sa la vârsta de 86 de ani. Cei mai mulţi papi au fost de origine romană şi italiană, câţiva - din Spania, Grecia, Siria, Franţa şi Germania, unul - de origine africană (Miltiades, între 311-314), altul - de origine britanică (Hadrian al IV-lea,1154-1159).

Ioan Paul al II-lea, cel mai carismatic papă
Carismaticul papă Ioan Paul al II-lea (care şi-a vizitat atentatorul la puşcărie, ca să-l ierte) a fost primul papă polonez din istoria Vaticanului şi tot el a cerut scuze evreilor şi a vizitat o ţară majoritar ortodoxă (România). Din lungul şir al papilor, cel puţin 14 au abdicat, alte zeci de purtători de tiară au cunoscut morţi violente, mai ales în secolul al X-lea, când au murit trei papi la rând.
Papalitatea este interesantă şi pentru faptul că este singura monarhie electivă din lume, combinând divinul cu democraticul într-un fel unic. Membrii Colegiului Sfânt al Cardinalilor, un conclav alcătuit din 120 de episcopi şi arhiepiscopi, se retrag implorând pronia cerească în "Capella Sixtină", imediat după ce s-au stins dangătele de înmormântare în Palatul Vaticanului. Electorii nu pot părăsi Vaticanul până ce un nou papă este ales. Votarea lui "pontifex maximus" se face fie prin aclamare, când toţi electorii cardinali strigă acelaşi nume deodată, fie prin scrutin, până când un candidat întruneşte o majoritate calificată (două treimi plus unu), fie printr-un compromis acceptabil. În ultima perioadă, papii au fost aleşi prin scrutin. Hârtiile de vot sunt arse după fiecare numărare, iar câţiva prelaţi privesc spre coşul Capelei Sixtine. Dacă fumul care iese este negru, votul este neconcludent, în schimb, dacă este de culoare albă, atunci înseamnă că noul papă a fost ales: vicarul vesteşte în limba latină tuturor credincioşilor formula sacrosanctă "Habemus Papam!", iar cardinalul ales apare la balcon pentru a saluta mulţimea din Piaţa Sfântul Petru. Câte nu s-ar mai putea spune despre Piaţa Sfântului Petru şi basilica de aici? Dar ghidul nostru, prof. Victor Albu, înalţă umbrela în semn de adunare şi, imediat, după ce ne-am strâns după el ca puii după o cloşcă, pornim pe Via della Conciliazione spre malul vestic al Tibrului, unde dăm peste castelul Sant' Angelo, o închisoare faimoasă, locul unde se desfăşoară actul III din opera "Tosca". Denumirea provine din legenda potrivit căreia un înger ar fi apărut deasupra castelului.

Cel mai teribil loc din Roma
Vederea închisorii este însă numai un palid preludiu a ceea ce avea să urmeze. Ghidul ne-a condus glonţ sub imensele ziduri ale Colosseumului. Nu este loc din Roma care să egaleze râurile de sânge omenesc ori de fiare sălbatice care s-a vărsat aici întru gloria cezarilor de altădată! În secolul al VIII-lea, Beda Venerabilis a făcut următoarea profeţie: "Cât Coloseumul va rămâne, atâta va rămâne şi Roma; când Colosseumul va cădea, Roma va cădea şi ea, iar când Roma va cădea, lumea va fi pierdută". O astfel de disperată profeţie a fost de natură a fi luată în serios de autorităţi, iar Colosseumul a început să fie cât de cât protejat din ce a mai rămas. Pentru că la început aici trona o statuie colosală a împăratului Nero (36 metri înălţime!), de unde a venit numele de "Colosseum". Construirea Colosseumului a debutat cu împăratul Flavius Vespasianus, dar imensul amfiteatru elipsoidal a fost inaugurat abia de către fiul său, Titus, în anul 80 d.H., şi finalizat abia de celălalt fiu mai mic, Domitianus (81-96 d.H.). Trei împăraţi din aceeaşi familie care a constituit dinastia Flaviilor au făcut ca gigantica arenă să mai fie denumită şi "Amfiteatrul Flavian". Titus, cuceritorul Ierusalimului, după cum ni-l descrie Flavius Josephus în "Istorii iudaice", a adus pentru prima oară prizonieri evrei care să lucreze ca zidari.
Colosseumul are nu mai puţin de 80 de intrări sub formă de arc prin care puteau să intre peste 50.000 spectatori care să se aşeze într-un răstimp de 10-15 minute. Dimensiunile sunt urieşeşti pentru acea vreme: axa mare a elipsei avea 186 metri, cea mică - 150 metri, perimetrul era de 520 metri, înălţimea amfiteatrului era de 55 metri, iar fundaţiile au fost săpate la 12 metri adâncime. Zeci de mii de tone de marmură au fost aduse de la Tivoli, s-au utilizat peste 300 tone de fier care să lege blocurile de marmură, zidurile exterioare au fost placate cu travertin de culoare crem, pereţii interiori erau din tufă (rocă silicioasă), tavanul era dintr-un soi de beton, iar amfiteatrul era înzestrat cu o copertină (velarium), care-l acoperea parţial de razele soarelui sau de ploaie. Cu toată această ciclopică infăptuire, Juvenalis, marele poet satiric al literaturii latine, a fost primul care a înfierat comportamentul corupt al concetăţenilor săi care, pentru "panem et circenses" (pâine şi circ), renunţau la lupta politică reală şi îşi vindeau sufletele şi voturile cezarilor care-i cumpăra, oferindu-le mâncare şi distracţie violentă pe gratis. Istoricii susţin că arenele romane erau uneori inundate pentru ca galerele anume construite să poată pluti şi echipajele de gladiatori să lupte între ele.
Însă cele mai gustate şi indelung aclamate de mulţimea însetată de spectacole sângeroase erau luptele între gladiatori sau încăierările pe viaţă şi pe moarte ale acestora cu fiarele sălbatice. Arena era încercuită de o plasă pentru a evita evadarea fiarelor, podeaua mobilă din lemn era acoperită bine cu nisip mărunt pentru a absorbi sângele ce curgea în valuri, dedesubtul arenei de luptă se aflau cuştile cu fiare pe care tot felul de dispozitive şi ascensoare le urcau până sus ca lighioanele, să poată năvăli în arenă în delirul general al spectatorilor. Roma era crudă şi oferea festine îngrozitoare. În aer plutea un miros dulceag de sânge. Pe măsură ce cuceririle cetăţii se întindeau dincolo de peninsula italică, sporea şi varietatea animalelor: de la urşi şi lupi ori simpli cai sălbatici, la lei, elefanţi, girafe, hiene, hipopotami şi zebre. Luptele sângeroase, pe lângă faptul că satisfăceau poftele plebei, secătuind-o de alte idealuri politico-civice, aveau şi menirea, nemărturisită de oficiali, de a scăpa de criminalii de drept comun, de rarii agitatori politici, de prizonierii de război, iar mai târziu, de creştinii care îşi exercitau cultul prin catacombe şi împânziseră toată capitala Imperiului. Romanul "Quo vadis?" al lui Henryk Sienkiewicz descrie o astfel de scenă cutremurătoare a unor creştini aruncaţi la fiare pe timpul lui Nero. Când se luptau între ei, protagoniştii erau dotaţi cu sabie ("gladium", de unde cuvântul gladiator), plase sau trident. Însuşi invăţatul Seneca, preceptorul lui Nero, venise o dată la un astfel de spectacol, dar a fost îngrozit de cruzimea lui şi de urletele gloatei care striga înfierbântată şi excitată de mirosul sângelui: "Loveşte-l! Omoară-l!".
La împlinirea unui mileniu de la întemeierea Romei au fost aduşi 2000 de gladiatori care să lupte cu girafe înalte, hipopotami uriaşi, lei şi tigri fioroşi şi chiar cu pisici sălbatice. Nu mai puţin adevărat este faptul că, după cucerirea Daciei şi aflarea bogatului tezaur dac (din care mai vedem azi doar nişte brăţări jefuite din siturile lor după 1990), împăratul Traian a ordonat nu mai puţin de 200 de zile de sărbători, în care a inclus şi lupte de o sălbăticie fără seamăn în Colosseum. În mod constant, creştinii erau aruncaţi în arenă şi uluiau de fiecare dată publicul pentru că nu se opuneau atacurilor fiarelor, ci se rugau şi cântau unui zeu necunoscut al cărui cult venise din Iudeea prin apostolii Petru şi Pavel.


La "moara leilor" din arenă
În cărţile despre vieţile sfinţilor se povesteşte despre martiriul Sfântului Ignatie, episcop al Antiohiei, mucenicul care a fost devorat de lei în ziua de 20 decembrie 107 d.H., chiar pe timpul împăratului Traian. Înainte de a muri sfâşiat de fiarele sălbatice din arena Colosseumului, episcopul creştin a scris o epistolă credincioşilor din Roma prin care cerea să nu i se regrete moartea, întrucât trupul lui nu este decât un "grâu curat" care va fi măcinat de dinţii leilor întru mai marea slavă a lui Hristos. Impresionat de acest episod şi în umbra Colosseumului, obosit de atâta alergătură, am scris acest sonet consacrat episcopului de Antiohia şi care se numeşte "Scrisoarea Sfântului Ignatie către romani": "Vă poruncesc: lăsaţi-mă să mor,/ Nu am să cer nicicând vreo graţiere/ A crudului Cezar cu-a lui putere/ Şi nici vreunui pământean sobor./ Spre Iisus din arenă am să zbor/ Prin dinţi de lei, lăsându-le viscere/ Între măsele. Nu strig, de durere,/ Ca-n linişte pe Domnul să-L ador./ Întregu-mi trup, ca snop de grâu curat/ Voiesc să-mi fie aruncat la fiare;/ Din bobul ca la moară măcinat/ Voi faceţi-vă pâine de mâncare/ Şi-n jurul ei vă adunaţi la sfat,/ Să crească oastea noastră tot mai mare".
Cruntele lupte cu gladiatori au fos interzise abia în anul 404 d.H., la insistenţele creştinilor, dar luptele între diverse animale sălbatice au luat sfârşit abia în secolul următor. Tributul de sânge a fost plătit vreme îndelungată între aceste imense ziduri pe care le-am ocolit cu pasul în acea de neuitat zi de 13 aprilie 2007. Lângă ele am întâlnit, însă, ca într-un tunel al timpului alţi... gladiatori, care nu mai luptau între ei sau cu fiarele sălbatice. Luptau cu... greutăţile vieţii. Ca şi cu nişte pisici turbate... În schimbul unei taxe modice, de cinci euro, gladiatorii contemporani îţi permit să te fotografiezi cu ei într-o luptă de operetă în umbra zidurilor ciclopice ale Colosseumului. Fiul meu Theodor s-a "luptat" cu un astfel de gladiator, mai mult sporovăitor, decât luptător de temut... Dar dincolo de ziduri, văd cu ochii minţii cruntul spectacol al răpunerii de gladiatori, de biete animale aduse din Africa, de creştini care cântă ceva de neînţeles pentru cezarii închinători la idoli... Ce bine că nu s-au inventat aparatele de fotografiat şi de filmat pe vremea sângeroaselor lupte! Crima oficială a cezarilor Romei nu a fost imortalizată pe peliculă, ci numai pe pânza unor pictori ori opera unor scriitori şi, de aici, în imaginaţia noastră. Dar în cea mai mare construcţie a Romei, realitatea a fost mai cruntă decât orice pe lume. Pentru că pe lângă asasinii profesionişti din arenă existau şi instigatorii de pe podiumul aflat la primul nivel şi care era rezervat împăraţilor, senatorilor, magistraţilor romani. La următorul nivel se aduna pătura mai înavuţită, iar la vârf, pe scaune de lemn, se îngrămădeau sclavii, străinii şi femeile. De condiţii diferite în plan social, de avere ori educaţie, dar strâns uniţi într-un fel de conspiraţie a cruzimii şi morţii... Pentru că toţi ştiau să arate cu degetul gros spre ţărână, în loc să-şi înalţe privirile spre cer... O lume a forţei brute, a sângelui vărsat, a ororii... A fost nevoie de martiriul unor drept măritori creştini, precum Petru, Pavel şi Ignatie şi al altor paşnici şi anonimi martiri, de neînţeles pe atunci, pentru ca marele măcel public să înceteze în cea mai mare construcţie a Imperiului.