"Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii - Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată". Mihai Eminescu

 

Paradoxal, înfrângerea dacilor din arealul Olteniei şi Munţilor Grădiştei a însemnat atât supravieţuirea lor pe întreg arealul dintre Nistru şi Tisa, cât şi supravieţuirea lor în memoria umanităţii întregi prin reprezentările lor celebre de pe Columna lui Traian şi de pe Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare, primul împărat creştin al lumii.

Fascinaţia dacilor învinşi
De mirare rămâne până în ziua de azi ciudata apetenţă şi fascinaţia pentru "cultul dacilor" la Roma a cuceritorilor Daciei. Nici galii, nici germanii, nici iudeii nu au reprezentarea grafică atât de abundentă pe care o au dacii la Roma. Din ce cauză? Războaiele dacice au fost ultima mare ispravă militară a Romei. Trebuia amplu şi pilduitor cosemnată în analele de piatră, dacă nu în cele de hârtie (Comentarii - De bello dacico - ale împăratului Traian care s-au pierdut).
De unde a rezultat fascinaţia stranie, imperioasă pe care au exercitat-o învinşii daci asupra învingătorilor lumii? Pentru temperamentalii sudici italieni, Nordul exercita o teamă inexplicabilă prin germanii de peste Rin şi dacii de peste Danubius. Pădurea germanică, unde au fost înfrânte legiunile lui Varus, erau parcă o nimica toată pe lângă temuţii Carpaţi plini de aur, dar intangibili şi lângă care, pe timpul lui Domitianus, în anul 87 d. Hr., au fost înfrânte câteva legiuni, iar generalul Cornelius Fuscus a fost ucis chiar de către daci şi, pentru prima oară în istorie, Roma a fost silită să plătească tribut barbarilor daci!
Marţial şi Juvenal, cunoscuţi scriitori ai Romei, contemporani cu ineditul eveniment, pomenesc fără scrupule despre ruşinea îndurată de Imperiu. Publius Ovidius Naso, exilat pe timpul lui Augustus pe ţărmul Pontului Euxin, în scrierile sale, atrăsese atenţia asupra vitejiei neamului traco-get: "Geţii sunt inamici puternici în cavalerie şi săgeţile lor bat departe" sau: "Nu este nimeni din sârmă şi săgeţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sânge (venin) de viperă". Dacii cei netemători de moarte înfruntaseră Imperiul şi uciseseră pe unul din marii săi generali, puseseră legiuni întregi pe fugă şi siliseră Roma să plătească tribut numai ca dacii să se astâmpere.
O astfel de ruşine voia să şteargă Traian din analele istoriei romane! Nu era uitat nici trecutul. Burebista se amestecase în treburile Romei, lucru de neîngăduit unui barbar, dar, din păcate, Burebista a murit în chiar anul uciderii lui Caesar în senat. Ruşinoasa pace pentru Roma din anul 89 d. Hr. a dat ocazia lui Decebal să-şi întărească fortificaţiile, să atragă transfugi din legiunile Romei care să-i pregătească pe daci în arta războiului, să fabrice maşini de luptă romane, lucru care i-a umplut de spaimă pe cârmuitorii de pe malurile Tibrului. Ba mai mult, Decebal încerca să închege o puternică alianţă barbară la nord de Danubiu împotriva Romei şi iarna trecea fluviul îngheţat, să atace provincia romană Moesia. În timpul primului război dacic, Decebal întinde o cursă lui Cnaeus Pompilius Longinus, fost guvernator al Moesiei şi Panoniei, care comanda o parte din masivele forţe ale Romei. Longinus cade prizonier, iar Decebal profită diplomatic şi în tratativele cu Roma consimte să-l elibereze pe generalul prizonier în schimbul retragerii legiunilor din Dacia. Bravul soldat roman Longinus se sinucide pentru a-l determina pe Traian să continue un război îndoielnic, pe muchie de cuţit. Sinuciderea generalului Romei l-a îndârjit pe imperator şi acesta reia războiul în anii 105- 106 şi nu se lasă până nu vine cu capul temutului rege al Daciei la Roma. Capul acestui mare conducător a fost adus lui Traian de către subofiţerul cercetaş Claudius Maximus Tiberius, după cum atestă epitaful subofiţerului roman "quod cepisset Decebalum et caput eius pertulisset ei Ranisstorum", capul cel mai de temut pentru Roma a fost aruncat în timpul triumfului traianic, în urletele plebei, pe treptele Gemoniae. În 11 august 106, războiul dacic s-a încheiat în chip oficial. Dar atât a ţinut Roma cu respiraţia tăiată, încât războiul a continuat pe Columnă, apoi, mai târziu, pe arcul lui Constantin cel Mare, pentru a elibera, parcă, mentalul colectiv înspăimântat al Romei de groază prin puterea artei, cu glorificarea lui Traian, dar şi cu pomenirea eroilor Daciei.
De unde a derivat perfecta redare a chipurilor dacilor nobili sau simpli pe Columnă şi în sutele de busturi existente la Roma? Pentru că împăratul Traian adusese cu sine peste 50 000 de prizonieri daci, care au pozat înaintea sculptorilor înainte de a fi nemuriţi pe placa de marmură albă sau porfirie! Numai aşa se explică naturaleţea chipurilor, de parcă acestea ar fi vii şi astăzi!
Însă dacii au fost cunoscuţi la Roma chiar şi înainte de război. Ei au fost gladiatori de temut, iar la Colosseum existau cazărmi ale gladiatorilor şi mici arene cărora le era dat numele după cel al ocupanţilor ei, precum Gallicus, Magnus, Dacicus, Matutinus etc. Savantul român Mateescu a efectut în 1923 o cercetare în legătură cu soldaţii de origine tracică pomeniţi în plăcile de marmură şi a găsit peste 200 de nume din care 120 erau din Dacia, iar 15 chiar din Sarmisegetusa. Deci, limba latină s-a învăţat de daci înainte de cucerirea cetăţii din munţii Orăştiei! Un astfel de gladiator a fost Lucius Avilius Dacus, sculptat în marmură în anul 70 d. Hr., pe timpul împăratului Vespasianus.

Unde sunt dacii de ieri? Peste tot!
Dacii se regăsesc nu numai pe Columna lui Traian şi pe fresca Arcului de triumf al primului împărat creştin al lumii. Muzeele Romei sunt pline de statui ori busturi de daci. Muzeul Vaticanului este depozitarul marii noastre zestre dacice, reflectată în busturi şi statui ale străbunilor noştri. Niciun alt popor subjugat nu s-a bucurat de o onoare mai mare.
În galeria Chiaramonti din muzeul Vatican se află un bust de nobil dac de trei metri înălţime. Poartă un obişnuit număr de "inventar" 1697, iar turiştii se înghesuie să facă poze. Alte trei capete colosale se regăsesc în vestita sală Braccio Nuovo unde eticheta "captivus dacus", exponatul cu numărul 127 vorbeşte tot despre străbunul nostru. Chipurile respiră nobleţe şi fermitate de om de la munte, dacii au bărbi scurte, părul tăiat pe frunte, cu atitudini mândre, netemătoare de moarte, adepţi ai lui Zamolxe. Despre "captivus dacus" se spune că ar fi însuşi Decebal!
Din afara Columnei în interiorul muzeelor se găsesc: statuie de bărbat dac de 225 cm, cu barbă, fără căciulă, cu tunică, pantaloni, manta, opinci, descoperită în 1841 în Via dei Coronnati, Roma, azi la muzeul Vatican; statuie din marmură de 181 cm, bărbat dac, capul, trunchiul cu braţele împreunate înainte în modul tipic al ţăranilor noştri de a poza înaintea fotografilor de azi, aşa cum au făcut-o străbunii lor la Roma în faţa sculptorilor, se află tot la muzeul Vatican; statuie cu cap de dac descoperit, fără barbă, cu tunică, pantaloni, mantie, opinci tip satul Izverna din judeţul Mehedinţi, cu piciorul stâng încrucişat peste cel drept, colecţia Torlonia la Roma, considerată şi ea a fi un rege dac prizonier, dar după fizionomie pare eronat; statuie de 234 cm descoperită tot în Forumul lui Traian, asemănătoare celor de pe Arcul lui Constantin şi dusă la Muzeul din Napoli; statuie de 238 cm, dac cu barbă, dusă tot la Napoli; o superbă statuie de nobil dac dusă să împodobească "giardino dei boboli" (grădina poporului) la Florenţa. Alte două statui din marmură porfirie roşie reprezentând daci sunt la muzeul Luvru, altele trei la Florenţa, iar nenumărate fragmente în Forumul lui Traian.
Alături de statui de daci (nobili ori oameni de rând), au fost descoperite la Roma şi în alte părţi ale Imperiului (precum oraşul Efes, de pe coasta Turciei de azi), nenumărate capete de daci, atât de realist sculptate încât împodobesc azi muzeele lumii din Roma, Canova, Izmir, Oxford, Madrid, Praga, Toulouse, Atena, Israel, Copenhaga, Paris, Berlin, Bruxelles, Sankt Petersburg, ba au trecut şi dincolo de ocean, la New York. În fine, chipuri ale dacilor au fost sculptate şi pe simple lespezi, cum este cazul unor simpli "comati" în car tras de doi ca piesă arheologică adapostită de muzeul Luvru şi o lespede cu un călăreţ dac traversând Dunărea înot. Surprizele nu încetează să apară. În anul 1999, s-a descoperit un alt bust aparţinând unui dac în Forumul lui Traian şi, doar pentru scurtă vreme, acest bust a fost expus şi la Bucureşti.
Cunosc autorităţile române extraordinara zestre dacică de statui, busturi, frize şi simple lespezi, răspândită la Roma mai ales, dar şi în alte părţi ale lumii? Cândva s-a adus copia Columnei la Bucureşti. Un gest lăudabil.
De ce nu se întreprind eforturi pentru a se efectua copii de aceeaşi mărime de pe statuile şi busturile străbunilor noştri daci, "emigranţi" de peste două milenii în străinătăţuri? Nimeni nu-i mai aduce acasă? Înjositoarea noastră moară politică de azi cerne doar grăunţele mizerabile din care se alege doar tărâţa, nesocotindu-se grânele de aur ale unui trecut glorios în stare să anime prezentul! Şi am avea atâta nevoie de demnitatea pe care ne-o refuză mulţi şi care este împrăştiată pe toată suprafaţa pământului, vorbind în chip emoţionant, mai ales la Roma, despre daci "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".

Un mare român de onoare, domnul Leonard Velcescu, autorul unei teze de doctorat consacrate relicvelor dacice din pensinsula italică şi nu numai de aici, a susţinut cu deosebit interes din partea ascultătorilor teza sa la Universitatea din Sorbona, în anul 2000. În România, evenimentul a trecut neobservat, iar statuile de daci "tarabostes", "pileati" şi "comati" din Roma plâng cu lacrimi amare de dorul de acasă. Am trecut şi eu pe lângă ele şi m-am cutremurat. Par nişte ţărani români îmbrăcaţi în straie albe şi care de pe înălţimea soclurilor imperiale privesc spre Dacia pe care au parăsit-o acum aproape două mii de ani...