„Întreaga avere a mea o las în întregul ei acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, care se ţine de legea răsăriteană ortodoxă (...) tinerilor români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talente, ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă la îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor."

 

Simţindu-şi sfârşitul aproape, la 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul prin care lăsa o avere colosală compusă din bani, acţiuni, clădiri şi opere de artă către românii de aceeaşi religie cu el. Cu limbă de moarte lăsa ca averea să-i fie administrată şi sporită prin intermediul unei Fundaţii care să-i poarte numele, prin acelaşi act numind drept administratori ai averii dăruite pe reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, prin Mitropolia Ardealului. La 140 de ani de la redactarea testamentului, voinţa celui mai mare mecenat al românilor din toate timpurilor este călcată în picioare atât în România, cât şi în Ungaria.

 

Emanuil Gojdu s-a născut la Oradea, pe 9 februarie 1802, în casa familiei situată peste drum de Biserica cu Lună. Rădăcinile familiei sunt controversate, cercetătorii care au studiat problema ajungând la concluzii diferite. Unii dintre ei susţin originea macedo-română a familiei lui Gojdu, care a plecat din oraşul Moscopole (Albania de azi) aşezându-se în Polonia, de unde au coborât în scut timp în Ungaria, la Miskolc.

Ulterior o parte a familiei s-a mutat la Alba Iulia, iar ramura din care provine Emanuil, la Oradea. Dintre cercetătorii care susţin originea bihoreană a lui Gojdu, se distinge discipolul său beiuşean Partenie Cosma, care a lucrat în biroul avocaţial al lui Gojdu din Pesta şi i-a fost alături până la moarte. Partenie Cosma se baza pe afirmaţia des invocată de Gojdu că „este român ungurean din comitatul Bihării" şi pe faptul că mama sa era româncă, iar macedo-românii, care se ocupau cu comerţul, se căsătoreau doar cu persoane de aceeaşi origine pentru a-şi proteja averile. Fără niciun dubiu, însă, Emanuil Gojdu avea origini româneşti şi toată viaţa sa, precum şi faptele sale arată că s-a mândrit cu acest lucru.

Provenind dintr-o familie destul de înstărită, între 1820-1824 urmează Academia de Drept la Oradea, ulterior studiind la Bratislava şi Pesta. Face o strălucită carieră de avocat, devenind una din marile autorităţi juridice ale Imperiului Habsburgic. Contribuţia sa la reformarea justiţiei maghiare îi sunt recompensate cu funcţia de comite suprem al comitatului Caraş (1860), după care devine deputat în Dieta de la Pesta (1865-1868) şi, în ultima parte a vieţii, judecător la Curtea Supremă a Ungariei (1869). Este membru de drept al Casei Magnaţilor (Senatul) din Pesta (din 1861).

 

Averea şi Fundaţia Gojdu

 

Cariera de avocat, o căsătorie reuşită şi din punct de vedere material, priceperea în afaceri i-a asigurat bunăstarea materială, la 30 de ani fiind deja un om bogat. Devine proprietarul a două mori cu abur în Ungaria, face diferite plasamente financiare inspirate la societăţi financiare şi bancare. În 1832, cu preţul a 30.000 de florini, cumpără casa lui Wilhelm Sebastian de pe strada Király din Pesta, în 1854 construindu-şi un şir întreg de opt imobile cu apartamente şi magazine, cunoscute sub numele de „Curţile Gojdu" (Gojdu-udvar). Deşi nu s-a făcut o analiză temeinică a averii lăsate, astăzi se apreciază că moştenirea sa, aflată acum pe teritoriul Ungariei, este de aproximativ două miliarde de euro.

Fundaţia Gojdu a fost înfiinţată de mitropolitul Andrei Şaguna şi a funcţionat timp de 50 de ani de la moartea lui Gojdu, între 1870-1920, fiind recunoscută de Austro-Ungaria. În 1920, încălcând Tratatul de la Trianon - care obliga Ungaria să cedeze moştenirea Gojdu către Biserica Ordodoxă Romană - statul maghiar blochează conturile Fundaţiei şi interzice funcţionarea ei. Averea Fundaţiei Gojdu a fost evaluată în acea perioadă la peste 2,2 milioane de pengo (unitate monetară în Ungaria între anii 1927 şi 1946). După tratative îndelungate, în 1937 se încheie „Acordul definitiv privind problema Fundaţiei Gojdu" între România şi Ungaria prin care statul maghiar se obliga să predea României „întreg patrimoniul Fundaţiei Gojdu care se găseşte pe teritoriul Ungariei cu toate drepturile şi obligaţiile aferente şi aceasta pentru ca zisul patrimoniu să fie pus la dispoziţia organului reprezentând Fundaţiunea, în acordul cu scopul urmărit prin actul de fundaţie. În urma stipulaţiunilor Acordului de faţă, Fundaţiunea Gojdu încetează să existe ca fundaţiune ungară". Acordul nu a fost pus în aplicare niciodată de partea maghiară, iar al Doilea Război Mondial a stopat orice alt demers. În timpul negocierilor pentru semnarea Păcii de la Paris din 10 februarie 1947, Guvernul român a redeschis problema retrocedării bunurilor Fundaţiei Gojdu, fără succes însă. În 1952, regimul comunist din Ungaria a naţionalizat bunurile Fundaţiei, în mod ilegal însă, deoarece, potrivit legilor ungureşti de atunci, nu puteau fi naţionalizate bunurile care aparţineau altor state. Conflictul diplomatic între România şi Ungaria a fost arbitrat de URSS, care a forţat partea română să renunţe la orice pretenţii.

 

În testamentul său Gojdu a prevăzut modul în care trebuie administraţi banii Fundaţiei, modul de rotire a activelor şi capitalizarea fondurilor depuse în diferite bănci, un adevărat plan de afaceri întins pe 150 de ani destinat sprijinirii tinerilor români lipsiţi de mijloace materiale. Chiar şi în statutul Fundaţiei Gojdu, înfiinţată imediat după moartea sa, termenul de funcţionare este 2010. După cum se observă a mai rămas puţin timp până la termenul fixat, iar administratorii Fundaţiei Gojdu şi autorităţile române nu au reuşit să facă mai nimic pentru recuperarea patrimoniului Gojdu. Dimpotrivă, averea din Ungaria a fost vândută de primăria Budapestei, iar alte clădiri din Oradea, Cluj sau Sibiu aparţinând de drept Fundaţiei Gojdu sunt încă deţinute ilegal de alte persoane, autorităţi sau firme.

(Va urma)