Am fost cândva, însoţindu-l pe Ion Iliescu, la ceremonia de "înmormântare" a Tratatului de la Varşovia, aşa că ar trebui să simt când începe a se intona un prohod politic. Ei bine, suntem pe aproape. Căci dacă, nu mai departe decât cu trei luni în urmă, mă pregăteam să-i felicit pe românii din viitor, astăzi nu mai sunt chiar atât de sigur că soarta cetăţenilor mioritici se va confunda cu soarta europenilor de viţă veche. Asta pentru că cea mai extraordinară aventură politică a tuturor timpurilor - transformarea conglomeratului de state şi stătuleţe numit Europa într-o federaţie cuprinzând peste 450 de milioane de indivizi instruiţi, educaţi, pregătiţi politic, conştienţi de soarta lor şi stăpâni pe destinele lor - este pe cale să se estompeze, să o ia spre linia moartă a marilor proiecte ratate. Pornită din inimile francezilor şi germanilor - naţiuni foste inamice - imediat după cel de-al II-lea măcel mondial, ideea unei Europe a tuturor europenilor a crescut, molcom, vreme de o jumătate de veac, cu şanse ca procesul să continue, uniform, spre o entitate fabuloasă, piaţă liberă, dar şi loc de viaţă pentru una dintre cele mai avansate societăţi paşnice ale planetei. Dar apare, brusc, o frână zdravănă a "locomotivei" - Franţa - şi iată-ne pe toţi cu capetele izbite de parbriz, confuzi, dezorientaţi, incapabili să gândim manevre de relansare pe şine a "trenului Europei". De ce s-a întâmplat sfidarea franceză (urmată de cea olandeză) este încă greu de explicat. Poate pentru că - înainte de orice - trenul prinsese prea mare viteză, Grecia, Portugalia, Spania, Germania de Est fuseseră canibalizate aproape fără dureri de primii 12 membri ai federaţiei, apoi a apărut moneda euro, pe urmă încă 10 state au fost înghiţite, anul trecut, într-un proces exploziv (între ele Polonia, Ungaria şi Cehia, cu un aport de peste 60 de milioane de oameni şi cu destule cartiere mărginaşe în societăţile lor) şi, cred eu, neliniştitor pentru europenii de baştină; aşa că atunci când a fost anunţată Constituţia, Homo europenensis şi-a zis: Gata! Prea mult! S-o lăsăm pe altă dată, pe alt an, poate pe alt secol... Socialul nu merge cu viteza economicului, asta vreau să spun, nici a politicului, el are viteza lui, pe care doar revoluţiile o pot dinamita... Un al doilea set de motive, după cel al vitezei prea mari care duce, cum bine ştim, la deraieri periculoase este mult mai complex. Conform acestei Constituţii - dar şi legilor actuale ale pieţei libere - banul devine stăpân total şi peste vechiul continent, aşa cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii, "farul călăuzitor" şi supraputerea lumii. Datorită globalizării şi desfiinţării frontierelor, marile societăţi comerciale fac profituri tot mai mari - dar numai pentru proprietari şi acţionari, salariatul nu câştigă astăzi nimic în plus din procesul economic - iar dacă aşa ceva se poate în America, nedreptatea nu poate fi acceptată de către europeanul obişnuit cu statul-părinte, cu sindicatele care te apără (cvasiinexistente în SUA, sindicatele...), cu protecţia pensionarilor, cu sistemul de sănătate prietenos, cu şcoala gratuită. Altceva: este drept că marile companii sunt agenţi ai schimbării mult mai puternici decât partidele politice, bisericile, armatele, universităţile - dar dacă transformarea mecanismelor economice este însoţită de pierderea de locuri de muncă (şomajul în Franţa: peste 11%; în Germania: peste 10%), europeanul nu va înghiţi condamnarea la infirmitate socială, aşa cum o acceptă, fără să crâcnească, cetăţeanul nord american. Un ultim argument din acest "sertar": omul simplu de pe continentul meu simte că, datorită unei rapace politici imperiale, el îl subvenţionează pe cetăţeanul de pe continentul din jurul Potomacului, al cărui deficit bugetar este de peste 500.000.000.000$, care trăieşte peste posibilităţile lui şi care nici nu dă semne că vreodată va încerca să-şi reconsidere poziţia. Al treilea motiv. Profund uman. Din păcate, clasa politică mondială se rupe tot mai mult de miliardele de oameni pe care ea îi conduce. Marii politicieni europeni din trecut - cei care au pus la cale Europa unită - s-au dus, aşa cum s-au dus şi marii politicieni americani, cei care au susţinut ideea unui continent transatlantic unit. În locul lor au acces în fotolii prezidenţiale şi parlamentare tehnocraţi... care nu mai au inimă. Iar pe omul simplu, după ce l-ai lăsat să capete experienţă în democraţie şi să înveţe carte, nu-l mai înşeli: el te priveşte în ochi şi citeşte în inima ta. Ioan Paul al II-lea este, în opinia mea, singura excepţie - notabilă! - de mare conducător politic, într-o lume acaparată de tehnologii, tehnocraţi şi goana după profit. O lume în care lipsesc marile proiecte mobilizatoare. În care săracii planetei sunt umiliţi de opulenţa câştigătorilor bătăliei economice (cele mai sărace 70 de ţări ale lumii au mai puţină avere decât cele mai bogate 230 familii ale lumii) şi îşi răzbună umilinţa, cazul arabilor, lunecând în terorism (peste 50% din tinerii arabi sunt şomeri; iar tinerii sub 25 de ani reprezintă mai mult de jumătate din locuitorii ţărilor arabe). O civilizaţie cu cultură, ştiinţă, tehnologii de mare rafinament şi uriaş potenţial, dar şi cu 800 de milioane de analfabeţi, o lume în care circulă, prin sistemul bancar, peste 1.500 miliarde dolari pe zi - şi în care Africa neagră nu-şi poate rezolva problemele simple de alimentaţie şi sănătate. Poate că şi de aici, din aceste nedreptăţi strigătoare la cer, a apărut NU-ul francezilor şi al olandezilor. Poate... Deocamdată va trebui ca noi înşine să ne trezim din visare şi să regândim şi să reproiectăm viitorul, alt viitor decât cel pe care ni-l imaginam cu doar câteva luni în urmă. Un viitor în care eu văd două vehicule puternice aşezate în fruntea convoiului: şcoala şi cercetarea ştiinţifică. Un român cu carte bine făcută este, fără dubii, un locuitor cu şanse de succes în bătălia planetară acerbă ce se duce - fie el înăuntrul sau în afara Uniunii Europene. Ca să ţâşnească exponenţial în sus, şcoala românească are nevoie de transformări fundamentale, de idei noi, de ridicarea calităţii actului de instruire-educare, dar şi, fireşte, de buget mult mai mare decât cei 4% ce i se acordă acum. Dar investiţia cu cel mai rapid retur poate fi cea din cercetarea ştiinţifică, Cenuşăreasa bugetului românesc de acum. Cu doar 0,27% (adică 130 milioane euro) dintr-un buget şi aşa mic nu prea se poate face nimic (şi chiar nu se face). Uniunea Europeană ne va obliga - şi nu strică să-i ascultăm ?indicaţiile?, chiar dacă nu ne mai vrea - să ajungem la 1% până în 2007 şi la 3% în 2010, pentru laboratoarele, institutele şi centrele noastre de cercetare, peste 600 în România cum am aflat în timpul unui colocviu - "Politica ştiinţei" - organizat la Comisia Naţională a României pentru UNESCO. Trei sectoare, trei "felii" sunt în funcţiune: institute ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării, institute şi centre ale Academiei Române, laboratoare, centre şi grupuri de cercetare din cadrul învăţământului universitar. Câteva zeci de mii de cercetători încă trudesc, la aparatele şi mesele lor de lucru. Rezultate de mare valoare în cercetarea fundamentală, tehnologii performante, inovaţii profitabile din păcate nu au apărut (937 cereri de brevete au fost depuse în 2004 la Oficiul de Stat pentru Inovaţii şi Mărci al României - aflăm de la domnul director Gabor Varga). Or - spun predicţiile UE pentru 2010 - urmare a creşterii bugetului în cercetare - dezvoltare (în 2004 U.E. a avut 1,93% din Produsul Intern Brut, SUA - 2,76% din PIB, Japonia - 3,12% din PIB) în laboratoarele europene vor fi, la sfârşitul acelui an, peste 700.000 de locuri neocupate! Locuri de muncă curate, interesante, solide, profitabile, profund intelectuale! De ce nu le-ar ocupa copiii noştri? De ce n-am ţâşni înainte acum, în acest moment de restrişte europeană, pentru a prinde un loc pe podium - într-o societate în care să nu mai depindem de alţii, ci în care să impunem noi regulile jocului? Nu ne trebuie pentru această superbă şi posibilă aventură decât un singur factor: voinţa politică. Voinţa de a ridica piciorul de pe frânele sociale şi a lăsa, în sfârşit, maşina românească să ţâşnească spre viitorul care ne aşteaptă. Un viitor eminamente tehnologic şi în care capitalul social - Omul de foarte înaltă pregătire - va fi constitui prima mare industrie a lumii.