Bucureşti, 21 decembrie Presa informa că, imediat după cuvântarea secretarului general al partidului, transmisă de televiziune în seara precedentă, oamenii muncii s-au întâlnit în şedinţe încă din cursul nopţii pentru a-şi exprima indignarea, chiar mânia, faţă de acţiunile destabilizatoare ale huliganilor timişoreni. Are loc o şedinţă a C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. în care se discută, pe lângă cazul Timişoara, şi propunerea lui Nicolae Ceauşescu privind creşterea de la 1 ianuarie 1990 a retribuţiei minime cu 200 lei, a pensiilor cu 100 de lei, a ajutorului social cu 300 de lei, a alocaţiilor pentru copii cu 30-50 lei, ca şi instituirea unei indemnizaţii de naştere de 1 000 - 2 000 lei. Prin marea adunare populară programată în aceeaşi zi (la sugestia Comitetului municipal de partid Bucureşti), se spera ca Bucureştiul să condamne revolta de la Timişoara. A apărut totuşi o anumită nesiguranţă în legătură cu oportunitatea acestui miting. Unii au considerat că, într-un moment de mare tensiune, convocarea maselor ar putea fi primejdioasă şi, în consecinţă, în anumite instituţii s-a comunicat că adunarea s-a contramandat. Nicolae Ceauşescu, încă sigur pe influenţa lui asupra populaţiei, este acela care a decis să se întâlnească totuşi cu bucureştenii. În faţa sediului C.C. al P.C.R. s-a adunat mulţimea, ca de obicei perfect ordonată, purtând tablouri ale lui Nicolae Ceauşescu şi ale Elenei Ceauşescu şi pancarte care exprimau solidaritatea cu conducerea P.C.R. şi dezacordul faţă de acţiunile bandelor teroriste din Timişoara şi faţă de complotiştii străini aliaţi cu trădătorii autohtoni. („Ceauşescu-P.C.R.“, „Partidul-Ceauşescu-România“, „Ceauşescu-tinerii“, „Condamnăm cu fermitate trădătorii de ţară“, „Să înceteze manifestările şoviniste, iredentiste ale cercurilor străine“, „România a ales socialism, pace, progres“). Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu a fost însoţită, ca de obicei, de lozinci aprobatoare. După consideraţiile deja cunoscute în legătură cu fenomenul Timişoara, printre urale şi scandări s-au auzit însă, tot mai puternic, huiduieli şi fluierături, adică ceea ce conducerea superioară a partidului nu auzise niciodată. Imaginea lui Ceauşescu din acel moment (cu figura schimonosită de mirare, cu buzele încercând fără succes să articuleze câteva cuvinte şi cu mâna dreaptă ridicată ca o baghetă magică ce şi-a pierdut puterile) a fost transmisă în scurt timp de televiziunile din toată lumea. Cu această imagine a fost întreruptă transmisia în direct, de către Televiziunea Română, a Marii Adunări Populare. Panica, debutul dezordinei Dacă transmisia ar fi continuat telespectatorii i-ar fi putut vedea pe politicienii comunişti, în balcon, cuprinşi de panică, populaţia agitată, iar pe Elena Ceauşescu preluând conducerea mitingului şi aruncând în microfoane îndemnuri răstite la „ordine şi disciplină“. După o scurtă pauză, Televiziunea şi-a reluat transmisia, continuând ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, cu câteva imagini de închidere grăbită a marii adunări populare din capitală. Ceauşescu a ţinut să anunţe o suplimentare cu câtea sute de lei a salariilor, pensiilor şi ajutorului social. Ceea ce nu s-a putut vedea în secvenţele transmise de Televiziune, strict cenzurată de conducerea P.C.R., era un grup de muncitori de la Turbomecanica plasaţi în dreptul magazinului Stirex care au strigat: „Timişoara, Timişoara!“, „Ai omorât copii nevinovaţi!“. Iniţiativa lor a coincis cu aceea a lui Nica Leon care, dintr-o altă parte a pieţii striga: „Trăiască Timişoara!“, „Jos Ceauşescu!“. Explodează apoi şi o petardă. A fost clipa de stupefacţie pentru Ceauşescu şi ai lui, clipa în care semnalul Timişoarei se făcea auzit şi la Bucureşti. Ulterior, s-au vehiculat diferite variante pentru acest moment, spunându-se că a fost vorba despre agenţi străini care ar fi produs explozia. Mai mult decât atât, nostalgici comunişti au vorbit ulterior în presă despre faptul că bărbaţii erau loviţi, iar femeile au fost înţepate în fund, intenţia fiind de duce în derizoriu acest moment. După explozie, pe care au auzit-o toţi participanţii la miting, se aude un murmur general, ameninţător, iar apoi lumea a început să fugă, ţipând, spre străzile din apropiere, abandonând steaguri şi tablouri. Cei mai curajoşi au încearcat să mobilizeze oamenii: „Nu plecaţi oameni buni, acum e momentul, hai să mergem la Intercontinental“. Tot mai mulţi strigau: „Jos Ceauşescu!“, „Jos călăul!“, „Jos analfabeta!“, „Jos cizmarul!“, „Şi voi sunteţi români!“. La scurt timp după încheierea marii adunări populare de condamnare a mişcării de la Timişoara, bucureştenii, tinerii în primul rând, au ieşit în stradă pentru a continua ceea ce începuseră timişorenii. Centrul capitalei, de la Piaţa Romană până la Piaţa Unirii şi de la Piaţa Kogălniceanu până la Piaţa Rosetti, s-a umplut de demonstranţi. Arhitectul Gheorghe Ciobotaru a scris cu Tempera pe carton primele afişe: „Jos comunismul!“, „Jos dictatura!“, „Timişoara!“. În faţa hotelului Intercontinental - nucleul uriaşei demonstraţii bucureştene - tinerii îngenunchează şi păstrează momente de reculegere pentru Timişoara. Apar lideri de opinie (Dan Iosif s-a făcut remarcat prin curaj şi perseverenţă) care încearcă să vorbească mulţimii, făcând un apel la solidaritate muncitorilor, dar apar şi forţe de represiune cu scuturi, căşti, bastoane şi încercuiesc zonele ocupate de demonstranţi. Pe soclul statuii lui Mihai Viteazul un tânăr a instalat primul steag tricolor fără stema R.S.R. Înainte ca demonstranţii să se organizeze, a apărut un grup de aproximativ 50 de indivizi, bine făcuţi, înarmaţi cu bastoane. Deplasându-se în grup, ei scandau: „Noi suntem poporul!“. Misiunea lor, scrupulos îndeplinită, era să-i descurajeze, prin agresivitate, pe demonstranţi. Pentru că unul dintre demonstranţi, Răzvan Ungureanu, l-a lovit pe un astfel de individ din popor în timp ce acesta îl bătea pe un tânăr căzut, Răzvan a fost la rândul lui bătut sălbatic până la pierderea cunoştinţei. Alţi „binevoitori“ îi îndemnau pe manifestanţi să forţeze intrarea hotelului Intercontinental sau a Teatrului Naţional pentru a face rost de o portavoce. Pe măsură ce orele acestei zile se scurgeau, iar străzile Capitalei, mai ales centrul, atrăgeau tot mai multă lume, forţele de represiune, ca şi la Timişoara, au primit ordin „să apere cuceririle socialismului“. Cu toate acestea, în cartierele mărginaşe ale Bucureştiului multă lume nu ştia ce se întâmplă în centru. Unii doar auziseră de la muncitorii aduşi dimineaţa cu forţa de la uzine că s-a întâmplat ceva şi că Ceauşescu este în dificultate. Chiar unii dintre muncitorii participanţi erau dezorientaţi, după ce o luaseră la fugă în urma exploziei. Copiii lor însă atunci au început să plece spre centru pentru a se alătura demonstranţilor rămaşi. După-amiază, în cadrul unei teleconferinţe, Nicolae Ceauşescu i-a instruit pe primii secretari ai comitetelor judeţene ale P.C.R., dând dispoziţii să se acţioneze ferm pentru “a apăra ţara care este în pericol”, ceea ce înseamna să se tragă în manifestanţi. Cadrele “de nădejde“ ale P.C.R. (Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Nicolae Andruţa Ceauşescu, Vasile Milea ş.a.) ies în stradă pentru a putea fi cât mai informaţi în legătură cu situaţia „din teren“ şi cât mai prompţi în a aplica indicaţiile dictatorului. Oraşul părea pregătit de luptă. Pe de-o parte, manifestanţii, neînarmaţi şi neorganizaţi, unii cu flori în mâini, flori pe care le oferă soldaţilor, pe de altă parte, militari înarmaţi cu căşti şi scuturi, aliniaţi pe străzile centrului capitalei, tanchete, TAB-uri, trupe USLA, civili înarmaţi. Manifestanţii improvizează o baricadă din jardiniere de flori de la restaurantul „Dunărea”. Dinspre sudul Capitalei vin în viteză TAB-uri către Piaţa Universităţii. După lăsarea serii începe să se tragă, întâi în aer pentru descurajare. Se trage cu toate armele, inclusiv cu mitralerele de pe TAB-uri, dar până noaptea nu direct în manifestanţi. Totuşi, civili înarmaţi, probabil securiştii, trag focuri şi în mulţime. Noaptea însă s-a tras direct în mulţime de pe clădiri, din mijlocul manifestanţilor, de pe străzile laterale, de pe tanchete. S-a murit în diverse feluri, prin împuşcare (unii au fost atraşi de civili înarmaţi în locuri mai ferite, alţii au căzut în mulţime), prin lovire, prin înjunghiere, prin lovire sau strivire de către maşinile de luptă (un camion militar a intrat în forţă printre manifestanţi, în zona Intercontinentalului, omorând şi rănind oameni). Pentru a fi descurajaţi şi trimişi acasă manifestanţii au mai avut parte de maşinile pompierilor care trimiteau spre ei jeturi puternice de apă, de maşini ale Miliţiei în care erau încărcaţi, eventual după o bătaie zdravănă, cei selectaţi pentru a lua drumul închisorilor. La Jilava, în acea seară şi toată noaptea, s-a lucrat din plin; torturi, bătăi, ca în vremurile de glorie ale luptei de clasă de la sfârşitul deceniului cinci şi din deceniul şase. In acest timp radioul transmitea cântece patriotice, revoluţionare şi de proslăvire a partidului şi a conducătorilor iubiţi, iar TVR anunţa, pentru cele patru ore de emisie, între 19 şi 22, următorul program: 19 -Telejurnal; 19,25 - Din marea carte a patriei socialiste; 19,45 - Laureaţi ai Festivalului „Cântarea României“; 20,15 - Agricultura: programe prioritare; 20,45 - Experienţa înaintată, iniţiative, eficienţă; 20,50 - Film artistic: Punctul de întoarcere (producţie a studiourilor sovietice); 21,50 - Telejurnal. Programul anunţat nu a fost respectat, fiind înlocuit cu transmisia mitingului din cursul aceleiaşi zile, desigur fără momentele de suspans provocate de „huliganii“ din Bucureşti. Baricada-sediul provizoriu al al luptătorilor Pentru a rezista ofensivei celor care încercau să-i împrăştie, să-i omoare, sau să-i aresteze, demonstranţii au încercat şi ei să se organizeze. În faţa restaurantului „Dunărea“ s-a improvizat o baricadă, care a devenit sediul provizoriu al luptătorilor ca şi ţinta de atac a forţelor de represiune. Acolo s-au ţinut discursuri, s-au rostit îndemnuri, au murit sau au fost răniţi oameni, au ars maşini. Oamenii îngenuncheau pentru rugăciune şi pentru reculegere, se întindeau pe caldarâm pentru a opri înaintarea tanchetelor. În această zonă un student a avut ideea de a se forma o delegaţie care să prezinte autorităţilor revendicările demonstranţilor. Doi tineri au pleacat în solie, dar nu s-au mai întors pentru că au fost arestaţi, bătuţi la Miliţia Capitalei şi trans¬por¬taţi la Jilava. De-abia la miezul nopţii, când s-a dezlănţuit cu furie represiunea, baricada a fost distrusă, iar macaralele au demontat-o bucată cu bucată. Până după ora 3.00, s-a tras intens, s-au auzit împuşcături. Apoi s-a făcut linişte. Stropitorile au spalat dâra lată de sânge care lega pasajul din faţa Teatrului Naţional de spitalul Colţea. S-a făcut curăţenie. Spre dimineaţă, Capitala părea pregătită pentru o zi obişnuită. Aşa sperau Elena şi Nicolae Ceauşescu care au dormit în sediul C.C. al P.C.R. Aşa sperau, mai ales, apropiaţii lor care au încercat continuu să-i liniştească. Postelnicu, Dincă credeau că, după atâtea crime, diversiuni, ameninţări, arestări, schingiuiri, poporul, blând şi paşnic cum îl ştiau, avea să se resemneze încă o dată. Ziua în care românii au avut atât de mult curaj încât au uimit întreaga lume trebuia să rămână o amintire. O amintire înregistrată de aparatele de filmat de la bordul elicopterelor trimise să supravegheze zona centrală, să intimideze prin raiduri insistente şi ameninţătoare şi să adune pe peliculă probele de care era nevoie atunci când aveau să înceapă adevăratele represalii. O amintire pe care aparatele de filmat ale turiştilor străini mânuite din hotelul Intercontinental au făcut-o să circule în toată lumea. A fost o zi - unica în istoria ţării - în care s-au strigat şi lozinci care-l proslăveau pe dictator („Ceauşescu şi poporul“, „Ceauşescu - P.C.R.“, „Ceauşescu - tinerii“, „Stima noastră şi mândria: Ceauşescu - România“), şi lozinci care-l ţintuiau la stâlpul infamiei alături de tovarăşa de viaţă („Asasinii de copii“, „Jos dictatorul!“, „Jos analfabeta!“, „Moarte criminalului!“). Dar, mămăliga românească a explodat. (va urma)