Realitatea locurilor Roşia Montană, ca de altfel Buciumul şi Corna, celelalte două zone vizate de compania multinaţională Gabriel Resources pentru exploatarea masivă a zăcământului de aur, sunt adevărate spaţii mioritice, ondulând între cer şi pământ în valuri verzi de păşune. Fac parte şi ele din peisajul specific al Munţilor Apuseni, unde la fiecare cotitură a drumului surprinzi noi şi noi aspecte nevăzute din alt unghi. Munţii ăştia, cu altitudinile lor mici, au un alt farmec decât cel al masivităţii - şi totuşi n-am să vi-l dezvălui, pentru că, fiind cetăţeni ai României, nu aveţi nici o scuză dacă nu-i vizitaţi voi înşivă! Realitatea istoriei Roşia Montană şi împrejurimile ei sunt locuri încărcate de memoria trecutului, a acelui trecut care a început acum mai bine de 2000 de ani. Orice copil învaţă în şcoală despre Alburnus Maior (numele vechi al Roşiei Montane), cea mai veche aşezare atestată de pe teritoriul României. Roşia este unul din locurile unde romanii au construit aşezări semnificative, ca bază pentru extragerea zăcământului imens de aur de la Roşia. În total, romanii scoteau din Dacia 5000 kg de aur pe an. Si totuşi, se estimează că aici mai există (chiar şi după dominaţia austro-ungară) mii de tone de aur. Tot ce-a mai rămas din această epocă şi ce se vede azi sunt galeriile romane şi cele în stil dacic, care găuresc munţii din jur, ruinele templelor şi ale necropolelor şi alte vestigii dacice şi romane, peste care dai unde nu te aştepţi. Până azi, s-au făcut săpături arheologice pe un areal de 2,2 hectare, dar arheologii şi istoricii ştiu că ar mai trebui să sape o suprafaţă cel puţin la fel de mare pentru a găsi aşezările omeneşti, drumurile romane care le legau între ele şi multe alte mărturii ale epocii de dinainte de România. Realitatea oamenilor Mai presus de toate, aceste locuri sunt comunităţi umane, sate şi cătune de moţi peste care au trecut, cum spun ei, atâtea valuri şi cărora le-au rezistat, păstrându-şi specificul, obiceiurile. Oameni aspri, cu dor de muncă şi care sunt parte a muntelui aşa cum muntele este parte din ei. Oameni al căror suflet şi trup nu încap într-un apartament de bloc dintr-un oraş. Au învăţat, de atâta vreme, că acolo unde este aur sunt şi probleme, pentru că aurul este un blestem. Oameni care, din 1995 încoace, trăiesc calvarul unui alt val de ?cuceritori?, al unui ?divide et impera? modernizat şi care nu se bazează pe intenţii exprimate deschis, ci pe interese şi demersuri ascunse. Prinşi între mentalitatea supunerii, moştenită din comunism, sărăcia creată de ?tranziţia? post-comunistă şi noua eră a companiilor multinaţionale, oamenii aceştia au totuşi puterea să-şi urmeze instinctele străvechi, de urmaşi ai dacilor, şi au curajul să le spună NU celor care nu se mulţumesc să golească România de ce i-a mai rămas, ci mai vor şi să distrugă aceste comunităţi, să nege valoarea şi puterea individului. Realitatea Companiei, care se împleteşte perfect cu cea a societăţii româneşti de azi Ca în multe ţări sărace din lume, şi aici a apărut o companie care promite ţării şi oamenilor, ca să citez un localnic, că ?dealurile vor fi făcute din salam de Sibiu şi că prin valea care curge roşie de poluare, de când mă ştiu eu, o să curgă numai lapte şi miere?. Roşia Montană Gold Corporation S.A. a fost înfiinţată special pentru a exploata aurul de la Roşia prin cianurare - acesta fiind doar unul din proiectele celor care se află în spatele lor. Nu se ştie prin ce metode, compania a reuşit să concesioneze un areal de 520 km2, care, culmea, cuprinde şi zona unde începe zăcământul de uraniu care trece din judeţul Alba în Bihor. Compania a angajat foarte mulţi localnici, peste noapte, primarul, medicul, directoarea şcolii, preotul, familii întregi, muncitori şi tineri devenind oamenii companiei. Refuzul lor de a se împotrivi a fost cumpărat pe un salariu mediu, pe sume uriaşe, pe maşini străine, în funcţie de persoană şi de postul ei. Plăţile au început, desigur, de la un nivel mult mai înalt. Compania ştie care este slăbiciunea acestei ţări - corupţia, cu care, chipurile, ne luptăm, dar pe care fiecare dintre noi o acceptă fără proteste de la cel mai jos nivel, pentru că sărăcia este mare. Asta ne e scuza. Sau poate e mai degrabă disperare şi comoditate? Da, este greu să munceşti cinstit, este greu să parcurgi o ierarhie în ani de muncă susţinută. Şi atunci de ce să nu profiţi de ?sistem? ca să înaintezi? Dar iată că toate acestea se întorc împotriva noastră, pentru că azi ne vindem onoarea, mâine, demnitatea, iar toţi ştim ce se întâmplă cu cei care-şi vând sufletul cui nu trebuie. Aşadar, compania a reuşit, de jos în sus şi de sus în jos, cumpărând primari, prefecţi, învăţători, muncitori, miniştri, experţi, presa locală şi naţională şi cine mai ştie ce, să se asocieze chiar cu Statul român, reprezentat de Minvest Deva şi să ne mintă pe toţi în faţă, spunându-ne că cele 237.000 tone de cianură care vor fi stocate într-un iaz de decantare de mărimea a 500 terenuri de fotbal nu ne va afecta deloc. După accidentul de la Baia Mare, România are o datorie de milioane de dolari. Cine credeţi că îi plăteşte dacă nu noi, cetăţeni ai ţării? Cu siguranţă că mita nu este impozabilă, dar salariul este! Tot Compania a înaintat Statului român un proiect de exploatare care este diferit de proiectul pe care l-a depus spre finanţare Băncii Mondiale. Prin urmare, Banca Mondială l-a respins, dar Statul român, deşi are în faţă o ficţiune imposibil de realizat, nu pare să se simtă înşelat. Primul-ministru, Preşedintele, Ministerele şi Parlamentul refuză să-şi asume responsabilitatea şi să ia o decizie în privinţa acestui proiect, aşteptând, ca de obicei, să vină ?cineva? din afară (din Comisia Europeană sau din ONU sau de altundeva, depinde de interese) să ne spună cum e mai bine să facem. Mass-media nu ne spune nimic despre toată această situaţie sau ne oferă numai declaraţiile schimbătoare ale Companiei. Nimeni nu spune că în chiar acest moment, Minvest dinamitează galeriile romane, că reprezentanţii Companiei umblă pe la case să le ofere localnicilor câte 20 de milioane de lei pentru un mormânt, că roşienii nu mai au medic în sat şi că această Companie a pus stăpânire pe Căminul cultural - transformat într-o patetică paradă a realizărilor Companiei şi a binefacerilor aduse oamenilor locului -, că tot ei controlează sistemul de alimentare cu apă al satului şi că fac forări lângă casele celor care nu vor să se mute, pentru a le face viaţa de netrăit. Nimeni nu a contabilizat morţii din cauze de infarct şi accidente cerebrale din Corna şi Roşia în ultimii 5 ani şi nimeni nu-i întreabă pe cei ce s-au mutat de ce nu pot să doarmă noaptea. Iar noi, bieţi locuitori ai acestei ţări, care muncim zi şi noapte şi de-abia avem casă şi masă, noi nu mai avem energie şi putere şi timp să ne preocupăm de lucruri din astea. Mai mult, le considerăm deja hotărâte, prin urmare ce sens are să ne mai obosim? Sau poate că ne e teamă să reacţionăm, fiind obişnuiţi de zeci de ani să tăcem, să nu protestăm, să nu ne intereseze şi mai ales să nu ştim prea multe. Mă întreb atunci cum vrem să ne educăm copiii în spirit democratic, cum vrem să le oferim posibilitatea să-şi exercite drepturile când noi nu le respectăm la nici un nivel (individual, local, central etc.)? Au trecut vremurile când cineva venea ?de sus? să ne spună ce să facem şi cum să trăim, ce să vindem şi ce să păstrăm, ce să credem şi ce nu. Trăim într-o lume în care nu ne permitem să ne întoarcem privirea dacă ceva nu ne convine, deoarece suntem cu toţii responsabili pentru ceea ce ni se întâmplă, în prezent şi în viitor. Responsabili individual, în comunităţile în care trăim, şi responsabili ca cetăţeni ai României. Iar atâta timp cât ne avem rădăcinile aici, nu putem fugi de această responsabilitate.