Într-un sfert de secol de democraţie originală, România a pierdut mai multă populaţie decât în cele două Războaie Mondiale. Peste trei milioane de români în putere - segmentul cel mai activ şi productiv al populaţiei - au emigrat în căutarea unui loc de muncă. Unde ar fi ajuns astăzi România, dacă această forţă de muncă ar fi rămas în ţară, având posibilitatea câştigului din străinătate - rămâne o întrebare retorică, dar cu un răspuns la mintea cocoşului.

Cum s-a ajuns aici? Adepţii teoriei conspiraţiei susţin că economiile prospere ale lumii vor să ne menţină în sărăcie, să fim dependenţi de ei. Alţii, mai pesimişti, spun că era inevitabil să devenim o ţară săracă, deoarece comunismul ne-a anihiliat abilitatea de a ne descurca în capitalism. Nostalgicii au găsit explicaţia în distrugerea economiei socialiste şi privatizările sălbatice şi într-o oarecare măsură au dreptate. În covârşitoarea lor majoritate, antreprenorii românii indică însă de ani de zile boala care macină economia şi duce la şubrezirea socială, la pauperizare: fiscalitatea excesivă, suprataxarea, incoerenţa legislativă, lipsa de stabilitate şi predictibilitate legislativă şi, nu în ultimul rând, politica dusă de organele statului din domeniul economic - nu bazată pe o relaţie de colaborare şi parteneriat, ci mai degrabă de pe poziţii de forţă, o relaţie de la vătaf la slugă.

Toate acestea fac imposibilă funcţionarea unei economii de piaţă reale; dezvoltarea afacerilor este serios afectată, piaţa muncii extrem de impozitată nu mai reprezintă o atracţie pentru investitori, zona neagră a economiei prosperă în detrimentul dezvoltării societăţii şi a statului pe ansamblu. Ca atare, factorul politic - cel care ia deciziile şi reglementează toate sectoarele social-economice ale statului - poartă întreaga responsabilitate pentru subdezvoltarea socială, a unui nivel de trai scăzut, pe româneşte, menţinerea în sărăcie a populaţiei. Or, un popor sărac este un popor uşor de manipulat, slab, dependent de pomeni electorale, incapabil să facă faţă pericolelor interne şi externe. Statele puternice sunt, fără excepţie, cele care au o populaţie cu un nivel de trai ridicat; cu cât valoarea averii populaţiei creşte, cu atât creşte valoarea societăţii respective pe ansamblul ei; cu cât mai mulţi oameni vor fi interesaţi de un bun al tău pe care îl deţii, cu atât mai mult acel bun va deveni mai valoros. Într-o societate săracă, degeaba deţii un bun important, dacă nimeni nu este interesat de el, valoarea lui va scădea dramatic.

Cum o populaţie activă nu se poate ridica decât prin muncă, lipsa locurilor de muncă devine, iată, o problemă de interes naţional. Adică, o problemă care ar trebui să fie pe lista de priorităţi a oricărui partid ajuns la guvernare. Din păcate, lucrurile stau taman pe dos, iar cei peste trei milioane de români plecaţi în lumea largă în speranţa găsirii unui loc de muncă şi a unui trai mai bun, dar şi dezvoltarea puternică a economiei subterane şi folosirea muncii la negru stă mărturie a incapacităţii sau a relei voinţe de care au dat dovadă guvernanţii acestei ţări. Culmea, aceste lucruri sunt dezbătute de ani de zile în presă şi există chiar oameni politici care au explicaţii pertinente privind importanţa locurilor de muncă. Iată ce scria Ioana Petrescu în urmă cu doi ani, când nu era ministru de Finanţe, ci doar consilier al primului ministru, într-o opinie publicată în Ziarul Financiar. Intertitlurile ne aparţin. 

Capcana muncii la negru

Universitatea Maryland este situată în Prince George's County, într-o vecinătate a Washington-ului care este mai săracă şi populată mai ales cu imigranţi din America Latină.  În cazul în care conduci înainte de ora 7 dimineaţa prin zona Prince George Plaza, treci printr-o intersecţie unde vezi un grup de bărbaţi aşteptând pe trotuar. Maşinile se opresc, se vorbeşte puţin şi două sau mai multe persoane se urcă în maşină şi pleacă. Nu am înţeles imediat ce se întâmpla, dar după ce am văzut această scenă de mai multe ori, am întrebat un prieten argentinian şi mi s-a explicat că locul acela este cunoscut drept loc de întâlnire între imigranţii ilegali care vor să se angajeze pe piaţa neagră şi cei care au nevoie de muncitori.

Când am venit în România, am aflat că şi aici există astfel de pieţe negre, deşi un pic mai bine «organizate» decât cele din Prince George County. Mi s-a povestit că dacă eşti un tânăr de 18-19 ani din Ilfov, ai terminat o şcoală profesională, nu ţi-ai luat bacalaureatul şi nu îţi găseşti un loc de muncă, prin anumite conexiuni, te poţi angaja la negru în Bucureşti. Tinerii iau maxi-taxi  dimineaţa, se duc de obicei pe un şantier, unde şeful de echipă îi angajează  fără carte de muncă pentru puţini bani şi în condiţii dificile de lucru.

Munca la negru este o problemă serioasă în majoritatea statelor, deşi din motive diferite. Conform unui studiu «Shadow economy and undeclared work» al Comisiei Europene din 2013, munca nedeclarată ca procent din PIB în România în perioada 1995-2006 era estimată între 16-21%. Conform Raportului Consiliului Fiscal din 2012, în România există 1,45 milioane de angajaţi la negru.

Serios, supraimpozitarea muncii?!

Una dintre cauzele majore ale muncii la negru în România este supraimpozitarea muncii. Într-un studiu din 2004 «Shadow Economies around the World. What do we really know?» de Friedrich Schneider de la Universitatea Linz, se estimează că o creştere a contribuţiilor sociale influenţează creşterea ponderii pieţei gri în PIB.  El estimează efectul taxelor în anumite ţări dezvoltate şi asupra unui grup de ţări din Europa Centrală şi de Est şi ajunge la concluzia că efectele taxelor rămân pozitive în ambele categorii.

Conform «Taxation trends in the European Union»  al Comisiei Europene din 2013, în România se plăteşte 44,35% din salariu pentru impozite la stat dintre care 27,85% plătit de angajator şi 16,5% de angajat. Suntem a şaptea ţară în clasamentul celor mai impozitate ţări din Uniunea Europeană  din punct de vedere al muncii. Aceste taxe ridicate duc la o mai mare piaţă neagră a muncii şi implicit la neplata CAS. Conform Raportului Consiliului Fiscal din 2012, eficienţa la colectarea CAS-ului este de doar 65%, semnificativ mai mică decât în alte ţări precum Bulgaria ( 74%), Ungaria (76%) şi Slovacia (90%). Reducerea CAS cu 5 puncte procentuale va diminua costul cu forţa de muncă şi va stimula angajarea lucrătorilor cu forme legale, pentru că angajatorul va «pierde» mai puţin, dacă angajează în acest fel comparativ cu potenţialele pierderi generate de amenzile primite în cazul în care sunt descoperiţi încălcând legea. În acest fel, reducerea CAS poate duce şi la o îmbunătăţire a colectării la buget.

Pe lângă o reducere a muncii la negru şi o mai bună colectare a veniturilor la bugetul asigurărilor sociale, angajările oficiale oferă şi alte beneficii angajaţilor. Aceştia vor avea un istoric al muncii pentru obţinerea unei pensii sau a unui alt loc de muncă în viitor şi potenţial condiţii mai bune de muncă, întrucât angajaţii oficiali beneficiază de norme de protecţie a muncii.

Reducerea CAS cu cinci puncte procentuale ar putea mări probabilitatea ca acei tineri din Ilfov (şi nu numai) să găsească un loc de muncă oficial şi să se bucure de beneficiile unui contract legal. Dar ce-ar mai fi de făcut pentru ca aceşti tineri să îşi găsească un loc de muncă pe piaţa oficială? Se poate regândi sistemul de învăţământ preuniversitar astfel încât elevii să acumuleze mai multe competenţe cerute pe piaţa muncii, se pot înfiinţa centre de consiliere în licee pentru a facilita găsirea unui loc de muncă şi crearea unui sistem de practică pentru elevi şi studenţi care să îi ajute să cunoască cerinţele angajatorului".

CAS s-a redus cu cinci punte procentuale la angajator, dar cum nici cu o floare nu se face primăvară, nici cu această unică măsură nu se va rezolva problema muncii la negru. Investitori aşteptă din partea statului să asigure un mediu concurenţial corect, să fie percepuţi ca parteneri pe care să-i consulte înainte de luarea deciziilor cu impact economic, să-şi respecte angajamentele luate, să asigure stabilitatea şi predictibilitatea legislativă, să sprijine şi să încurajeze investiţiile nu doar la nivel declarativ în campaniile electorale. Cerinţe esenţiale pentru prosperitatea întregii societăţi.