Post Scriptum la o rememorare În urma publicării în ediţia de sâmbătă, 3 septembrie 2005, a cotidianului "Crişana", a reportajului "Dictatul de la Viena şi măcelul de la Diosig/ Primul ofiţer român ucis pentru Ardeal", vreau să readuc în memoria cititorilor un fapt mai puţin cunoscut de către semenii noştri de origine română şi nu numai. După masacrul de la Diosig, de la începutul lunii septembrie 1940, noile autorităţi locale, cu mintea înfierbântată, s-au gândit să ridice şi un monument pentru a eterniza cinismul, batjocura şi fărădelegile pe care le-au comis asupra unor oameni paşnici, de cele mai multe ori lipsiţi de apărare. Monumentul a fost ridicat în apropierea fostei primării din localitate, în apropierea bisericii reformate, avea o înălţime de circa 6-7 metri, şi se prezenta sub forma de trunchi de piramidă, din beton armat, având inscripţionată cu litere aurii o sintagmă cinică în limba maghiară "ugy volt es ugy lesz-szeptember 1940" ("aşa a fost şi aşa va fi -septembrie 1940"). Dupa relaxarea politică din anul 1964, în urma declaraţiei din aprilie, cunoscută şi ca "declaraţie de independenţă", am descins în zona Diosigului din partea organelor de stat şi de partid de atunci. Într-una din zile, la ora prânzului, plimbându-mă prin zonă, am observat monumentul cu infama inscripţie şi am rememorat fulgerător atrocităţile din toamna anului 1940. Singurul meu gând, în acel moment, a fost să fac să dispară această relicvă a istoriei care trona în centrului Diosigului. Împreuna cu autorităţile locale de atunci, am plănuit dărâmarea lui în taină. În acest scop, am plătit câţiva romi, care noaptea i-au spart fundamentul, dar barele groase de oţel l-au menţinut în continuare în picioare. Spre norocul nostru, în acea perioadă, în zonă se făceau prospecţiuni geologice şi prin localitate circulau maşini puternice, dotate cu trolii de remorcare. Un şofer, să-i zicem "nea Ionică", a acceptat să urce şi să lege cablul de vârful obeliscului, după care a ambalat motorul şi l-a doborât la pământ. Pentru gestul său eroic, nea Ionica a fost răsplătit cu o sticlă de cognac produsă în zonă. Toţi cei implicaţi au păstrat tăcerea asupra evenimentului, dar urmările le-am suportat eu, devenind ulterior dizident şi victimă a dictaturii. F.V. din Oradea