Cum arătam, legile care se pretind ale lustraţiei nu au, la noi, alt scop decât înlăturarea prin concurenţă neloială a rivalilor, decât luxarea acestora, sub pretext că ar fi avut anumite funcţii în partid, administratie sau securitate - funcţii care azi sunt considerate incorecte politic. Vom arăta că amestecarea vinovăţiilor politice cu cele morale şi cele penale, a celor individuale cu cele colective, nu face altceva decat a permite adevăraţilor şi marilor vinovaţi să scape de pedeapsa ce li se cuvine. Aceasta pentru că răul major înfăptuit de unii securişti, nomenclaturişti, etc. - şi atribuit abuziv tuturora - constituia infracţiune chiar şi în momentul în care el a fost comis. De aceea, a-i urmări azi pe oameni ca, să zicem, securişti, şi nu ca infractori, înseamnă a-i condamna automat (şi indiscriminat, vinovaţi-nevinovaţi la grămadă) la pedeapsa penală minoră a suspendării drepturilor civile, şi nu la pedeapsa majoră a privării de libertate care li s-ar cuveni celor ce au comis efectiv acele infracţiuni. Să luăm exemplul răului extrem: tortura, mergând uneori până la crimă, despre care ştim fără dubiu că s-a practicat pe larg de organele de represiune, mai ales prin anii 50 (la Abu Ghrabi şi Guantanamo se mai practică de altfel şi azi!). Conform legii existente în perioada comunistă, tortura, bătaia, ceea ce numim azi relele tratamente, erau interzise şi pedepsite şi atunci - decât că ele erau în practică, mai ales la începuturi, de multe ori trecute cu vederea în focul luptei cu terorismul internaţional - pardon, cu burghezia retrogradă. Trecute cu vederea, din dispoziţia partidului sau a administraţiei - mai bine zis, a unor oameni concreţi, cu nume şi prenume, din acele structuri. Prin urmare, dacă în cursul "deconspirării Securităţii ca poliţie politică" ies la lumină asemenea cazuri - şi vor ieşi, fără-ndoială! - atunci vinovaţii trebuiesc pedepsiţi cu închisoarea pentru tortură, aşa cum prevede legea, şi nu doar cu interzicerea unor drepturi civile. Vinovaţii - adică cei care au efectuat, au ordonat şi au acoperit răul, din securitate, partid sau administraţie. Dar aceştia trebuie condamnaţi de către un tribunal competent - nu de către un colectiv de unsprezece tovarăşi, numit Colegiul CNSAS, care distribuie pedepsele penale prin vot politic majoritar - şi cu respectarea garanţiilor procedurale. Să luăm cazul altui rău tutelar al vremii - turnătoria. Se descoperă, să zicem, că prin anii 50-60 Popescu, vecin la comun cu Ionescu, l-a turnat pe acesta, ceea ce a avut ca efect arestarea lui şi, în subsidiar, extinderea lui Popescu în spaţiul locativ al lui Ionescu. Conform legilor luxaţiei de azi, turnătorul poate fi găsit vinovat şi condamnat penal de cei 11 tovarăşi la interzicerea drepturilor civile. Să analizăm însă: de ce l-a turnat Popescu pe Ionescu? Să presupunem, pentru că ar fi omorat un secretar de partid şi l-a îngropat noaptea în grădină. A fost turnătoria o minciună? - atunci Popescu e vinovat de denunţ calomnios cu consecinţe grave, şi trebuie pedepsit cu închisoarea! A fost însă ea adevărată? - atunci Popescu e nevinovat politic, moral şi penal şi nu trebuie pedepsit nici măcar cu interzicerea drepturilor civile. Pentru că, imi place să cred, societatea noastră n-a ajuns cu nebunia încă până acolo încât să admită chiar şi crima, dacă e comisă contra comuniştilor. Întrucât, dacă e admisă crima contra indezirabililor politici, atunci putem omori azi liniştiţi liberali, populari sau social-democraţi, şi s-o justificăm prin păcatele - oricând demonstrabile! - ale partidelor din care fac parte. A-i pedepsi pe oameni pentru apartenenţa la un grup şi nu pentru o faptă ilegală, a-i pedepsi ca securişti, nomenclaturişti, magistraţi, miliţieni, turnători, etc. şi nu ca infractori, este o acţiune de ocultare a adevărului şi a vinovăţiilor reale, similară cu eşarfa ce o pune scamatorul pe pălăria-n care a pus sub ochii noştri porumbei şi din care vor ieşi iepuri. Pe langă faptul că ea se bazează pe principiul vinovăţiei colective, această abordare e o şmecherie pentru a se introduce pe uşa din dos încălcarea principiului neretroactivităţii legilor: în fapt, te pedepsesc pentru o faptă care acum e vinovată, dar atunci nu era. Iar această faptă nu e necesarmente una concretă, penală, ci poate fi şi o atitudine politică. Ceea ce deschide calea oricăror abuzuri şi răzbunări ulterioare. Să nu uităm că, înainte de a-i băga pe burghezo-moşieri la răcoare, comuniştii fuseseră băgati acolo de aceştia, iar metodele de tortură le învăţaseră primii securişti, unii pe propria lor piele, de la agenţii siguranţei burgheze.