Ultimele reacţii ale opiniei publice internaţionale împotriva tratamentului dur la care sunt supuşi deţinuţii suspecţi de terorism din Irak nu par să fi stârnit un ecou prea mare în rândul magistraţilor dâmboviţeni. Goana continuă pe ultima sută de metri (tipic mioritică) spre o Europă care aşteaptă de la noi mult mai mult decât vorbe, dă naştere în ultimul timp unor paradoxuri specifice mai degrabă teatrului absurdului decât romanului clasic al integrării unei noi ţări sărace. Trecând peste această paralelă filo-logică şi aruncându-ne ochii în curtea pomului nostru mult lăudat (a se citi Justiţia din România), observăm pe lângă lipsa de… logică, o adevarată încrâncenare a magistraţilor noştri de a dovedi inventivitate maximă în aplicarea legii. Avem parte în ultima vreme de atâtea premiere în Justiţie, încât nu mai ştim după ce Cod de Procedură Penală ne ghidăm… Astfel, nu mai departe de luni, 27 februarie, procesul omului de afaceri sirian Omar Hayssam, judecat în dosarul răpirii celor trei jurnalişti, dă naştere unei propuneri stranii, în contextul recentelor luări de poziţie în favoarea respectării drepturilor omului în închisorile irakiene: confruntarea dintre Omar Hayssam şi Munaf, printr-o teleconferinţă, ceva în stilul şedinţelor de Guvern cu prefecţii, bănuim. Ce valoare ar putea avea o asemenea probă, în condiţiile în care ultimul este încarcerat în Irak iar nimeni nu poate garanta dacă drepturile - de orice fel - i-au fost respectate, într-o ţară criticată pentru modul în care îşi tratează învinuiţii de terorism? Nu spune nimeni ca Munaf va declara la comandă tot ce-i vor cere autorităţile române (sau americane), însă putem accepta drept probă esenţială într-un dosar atât de important pentru imaginea statului român, o mărturie luată în asemenea condiţii? Ce înseamnă în opinia magistraţilor români conceptul de legislaţie europeană? Poate încercarea de rezolvare pe bandă rulantă a cazurilor de mare corupţie sau eşecul ultimelor arestări prezentate drept răsunătoare? Poate recuzarea de către un procuror a preşedintelui unei instanţe de judecată (fapt unic în jurisprudenţa de la noi - vezi cazul Patriciu)? Cazurile prezentate de procurori ca fiind soluţionate, fără a exista condamnare definitivă în dosar? Toate acestea nu fac altceva decât să creioneze tot mai mult imaginea unei justiţii din ce în ce mai haotică şi mai refractară la semnalele Europei. Suntem în faţa unei alegeri capitale: spre regulile care guvernează justiţia europeană, spre normalitate sau spre…Eugen Ionescu şi al său teatru al absurdului.