În urmă cu câțiva ani, un fotoreporter orădean a oferit Muzeului cetății un album de imagini demn de ilustrat o cronică ce se întindea pe durata unei jumătăți de veac - de la noi mai jos – când și istoria s-a dat peste cap de câteva ori.

După vizionarea materialului, desigur „obositor de bogat”,  s-a vorbit totuși politicos despre o eventuală expoziție foto „selectivă”. Posibil – gândesc - reprezentanții cetății  erau speriați de tulburata perioadă a post Revoluției Române și mai ales de anii de dinaintea ei, Era comunistă fiind un cartof fierbinte pentru cei care se ocupă permanent cu expozițiile foto. Din vorbă în vorbă s-a ajuns și la declarația artistului fotograf care a mărturisit că are acasă, într-o magazie, un mic muzeu cu material suficient pentru o expoziție specială, permanentă, care ar putea ilustra bine viața și confortul modest al familiilor din acea epocă revolută…

Și, un istoric mai îndrăzneț, s-a supus invitației. Noroc că omul cetății având imaginația la el a descifrat în aglomerarea de talcioc a magaziei din Ioșia o idee: ambianța și obiectele care îi aduceau aminte de copilăria generației sale ar fi fără îndoială interesante mai întâi pentru cei de vârsta a doua și a treia; dar, de ce nu, și pentru copiii de azi, receptivi la orice „noutate” - în ciuda aparenței că sunt robi ai telefoanelor mobile pe care le schimbă mai des decât cămășile… S-o spunem pe cea dreaptă. Îi privim cu mândrie când știu toate mărcile de mașini și telefoane, dar nu le-am spus în ce anotimp apar ridichile de lună, ceapa verde și salata, când se coc grânele, merele și strugurii, pentru că mamele lor și învățătorii, abia trec strada la alimentara și vin încărcați de fructe, uitând să le vorbească despre așa ceva. (Drept că și anotimpurile s-au încurcat mai rău ca ițele unui război de țesut. Avem la revelion o iarnă, cu sau fără zăpadă, apoi în martie, în loc de primăvară un preludiu călduț, cu ghiocei , iar vara dă peste noi în martie de ne cuprind sudorile până pe la mijlocul lui noiembrie! Și dacă nu ar apărea brândușele violete, toamna ar fi un anotimp pus sub semnul întrebării. De aceea s-a și renunțat în multe locuri la târgurile de toamnă, altădată „Sărbătoarea recoltei” fiind marcată cu roșu în calendarele naționale.)

Iertată să-mi fie divagația, dar „vremea” și „vremurile” ne-au zăpăcit pe toți iremediabil.

Revenind la oile noastre, la expoziția din garaj care a născut la rândul ei expoziția despre perioada comunistă din cetate, prima – după cunoștințele noastre - în muzeele din țară. Am participat la deschiderea ei care s-a produs în fața unei adunări de zeci de oameni. Succesul a fost neașteptat. Iar acum am în fața ochilor un registru în paginile căruia sunt adunate sute de opinii ale vizitatorilor care au apreciat curajul organizatorilor, în anul scurs de la inaugurarea ei. Iată-le scurte, directe și elocvente. Cea dintâi: „Foarte frumos. Felicitări!” (19.10.2018); Și urmează câteva sute, în aceeași notă: „Expoziția ne transpune în perioada comunistă chiar și pe cei care atunci nu eram decât un gând.” (20.10 2018); „Excepțională expoziție! Felicitări!” Semnează Sabina Măduța și subscrie Szenkislazi Gabiela (21 oct. 2018);  „Un muzeu care mi-a trezit amintiri plăcute, vizitatori din Constanța și Suceava” (24.10.2018); „Această cameră m-a impresionat cel mai mult din tot muzeul, Chirilă Alexia, cl. a VI-a D” (31.10.2018); „Expoziția aceasta este cireașa de pe tort…” s. s. indescifrabil.. (26.01.2018) „Am văzut peștele de sticlă! Genial! Am retrăit copilăria, Ștefania” (22.II.2018); „Cu multă amărăciune îmi aduc aminte de ciolanele goale din alimentara și rafturile goale. Cu stimă, Covaciu Monica” (10.02.2019); „O parte marcantă în istoria românilor. Din nefericire una tragică și istovitoare. Cei care nu au trăit acele vremuri pot să vadă prin această expoziție ce fel de viață am trăit” (30.04.2019); „Să nu uităm trecutul! Mulțumim pentru amintiri. Sperăm să nu se mai repete niciodată! Nico și Mihai, București” (1.05.2019); „Cu această ocazie, am vărsat lacrimi, dar nu de tristețe ci de bucurie la vederea exponatelor. E magnific faptul că am putut vedea așa ceva. Am putut retrăi tot, iar inima mea a luat-o razna. Mulțumesc celor care au făcut posibilă această experiență, Peteu Denisa Maria”(15.08.2019)…

Și ultimele semnături prezente în registrul cu declarații: „Felicitări, revenim cu drag! Drăghici Dumitru din Drobeta Turnu Severin, Cristian, Coca, Ianos, Mirela, Suzi” (13.10.2019). Dar țin să închei cu un mesaj delicat: „Sunt încântată și mândră de această cameră, deoarece e creată de bunicul meu, Adela Dunca” (18.11.2018).

Această însemnare mă obligă la câteva destăinuiri: În primul rând cine este bunicul Adelei Dunca? Răspunsul vine frust și el: un om care și-a dedicat viața fotografiei. Când Ion Crețu, redactorul șef de altă dată, al ziarului „Crișana”, i-a semnat angajarea ca reporter la ziarul orădean „a avut o mână bună”. În scurtă vreme, Nicolae Meseșan a devenit un reporter de top. Judecând astăzi, aparatul lui a păstrat pentru posteritate fragmente din viața politică, din activitatea culturală, din istoria a patru decenii. Meseșan poate demonstra cu probe indubitabile că „el a fost acolo” la cele mai diverse evenimente. De la un meci de fotbal, la deschiderea unei fabrici sau de la o ședință cu părinții, la vizitele șefilor de stat. Fără imaginile oprite atunci de clicul aparatului său de fotografiat, memoria noastră ar fi mai săracă. Când a plecat de la ziar la Procuratură, fotografiile profesiei sale de criminalist cereau ferm alte atribute: exactitate, probitate, severitate, până la ultimul amănunt. Aici s-a lovit de reguli noi, de lipsa unor instrumente care să-i facă munca mai ușoară și pozele mai adevărate. A inventat și brevetat trei dispozitive: „bandă decimetrică multifuncțională”, „metru tridimensional cunoscut în cataloage ca „mes-metru” și „jetonul piramidal pliabil”; în final prima trusă românească de criminalistică. Toate acestea s-au născut în atelierul din Ioșia, același în care a strâns cu credință obiecte pentru un muzeu, iar azi multe dintre ele sunt, cum menționam mai devreme, prezente în această expoziție. Obiectele „sărace”, așezate într-un context istoric capătă semnificații specifice vieții în comunism. Să ne aducem aminte de vorba ceea care adeverește că o imagine spune mai mult decât o mie de cuvinte. Aparatele de radio modeste, televizoarele cu ecrane de 30/30 de centimetri așezate ca niște mici monumente de civilizație casnică pe mobile simple, special construite, peste care se desfășura sărăcăcios un milieu și deasupra tuturor tronând celebrul, dar penibilul pește de sticlă…

Întâlnirea lui Meseșan cu Augustin Țărău, doctor în istorie de la Cetatea Oradea a  întrupat într-un spațiu „de cetate” o epocă foarte complicată, care lipsea din lanțul istoriei noastre, „muzeistic” vorbind, dintr-o frică impardonabilă. Adevărat, așa numita „epoca de aur” este dovedită cam ruginită și cu câteva verigi de cătușe puse libertății, dar cu bune, cu rele, cu Ceaușescu sau fără el, ea reprezintă aproape cinci decenii de istorie modernă a României. Și dacă îi unim prin Revoluția Română cu ceilalți treizeci acoperă mai mult de trei generații de sacrificiu. Cel puțin noi, încă trăitori, nu putem face abstracție de ei. Sunt chiar copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea și senectutea noastră. Faptul că încă la nivel național nu avem un muzeu al perioadei comuniste nu e un semn bun. Uitându-ne în jur, cam toți cei din jurul nostru n-au pregetat s-o facă. În aceste zile, Germania socotește 30 de ani de la dărâmării zidului de la Berlin. Au lansat un program prin care doar ațintind obiectivul fotografic al telefonului sau a tabletei spre acele locuri - unde a dăinuit oribilul zid – îl vei vedea în toată cruzimea lui. Dintr-odată, țara „de dincolo” nu mai există! Pentru fiecare german acest lucru nu mai e de închipuit. Și tot dintr-odată, ca speriat înlături imaginea și descoperi ca după un coșmar țara întregită. Noi n-am avut un zid monstruos ca acela, dar am avut ziduri mai mici, la fel de oribile. Ce-ați zice dacă am cere și noi conducătorilor țării un program special care să ne sperie și pe noi din când în când. Ar fi mai important decât o mie de conferințe patriotice. De aceea gestul lui Meseșan și Țărău, dar și colectivului de specialiști care activează în cetate are aura unui debut curajos. Nu avem dreptul la frică în problemele legate de istoria națională.

 

Breaking news: După modelul de la Muzeul cetății din Oradea s-au deschis și alte două în țară, la Zalău și Timișoara. Avem vești că se vor deschide în curând și în alte orașe… Să fie un dezgheț politic și la Primăvară?