După o experienţă gazetărească de peste 15 ani, pot să afirm, fără pretenţia de a greşi prea mult, că nici o altă profesie cu interfaţă publică nu se confruntă cu un grad mai mare de "toxicitate" decât presa. Lucru firesc, la o adică, având în vedere competiţia inegală dintre jurnalistul mereu în goană după informaţii exclusive şi viteza unghiulară a tamburului rotativei, şi nu atât de grav, câtă vreme nocivitatea unei surse poate fi distilată prin filtrul bunei credinţe şi, desigur, al bunului simţ... Se spune adesea în breasla noastră că nu iese fum fără foc, iar faptul că un elev de clasa a şaptea ar putea demonta această "cutumă" încă de la primele experienţe în laboratorul de chimie al gimnaziului nu este decât excepţia care confirmă regula. Aş fi ipocrit dacă nu aş recunoaşte că, aşa cum există o faună care amuşină dezinteresat în jurul redacţiilor, alimentându-le cu cele mai năstruşnice informaţii primare, care de multe ori sunt preluate cu titlul de inventar, există şi o categorie de cititori care se hrănesc cu astfel de speculaţii, chiar dacă unele dintre ele sunt puse sub semnul unei eventuale incertitudini de către promotorul lor. În acelaşi timp, nu pot nega că disponibilitatea unei surse de a confirma sau infirma o anumită informaţie nu este condiţionată de păstrarea deplinului ei anonimat. Cu cât o sursă îşi dovedeşte credibilitatea, cu atât va fi mai des accesată, ceea ce îi va crea o mai mare stare de disconfort. Nu trebuie să ai stagii de instruire în solda serviciilor secrete ca să identifici şi să să neutralizezi o sursă bine "aciuată" într-o instituţie publică, fie şi numai prin anatemizarea şi punerea sub "învinuire" a unui întreg compartiment funcţional. Nu o dată, în numele "conspiraţiei tăcerii", au fost călcate în picioare şi legea funcţionarului public, şi legea liberului acces la informaţiile de interes public iar aberaţia "cine nu-i cu noi e împotriva noastră" s-a transformat, subit, în alegaţia "ciocu mic sau pasul mare". Vânătorii de vrăjitoare uită adesea că "sursa" cea mai credibilă pentru iniţierea unor demersuri gazetăreşti este chiar opulenţa afişată de ei înşişi, ca reprezentanţi ai clasei politice, datorată încregăturii de interese clientelare ce domină administraţia publică locală şi judeţeană. Astfel a fost posibilă apariţia unei noi pături sociale, cea a îmbogăţiţilor din politică, altminteri nişte neica-nimeni până mai ieri, când, o dată ajunşi în fruntea bucatelor, dau impresia că sunt stăpânii cetăţeanului şi nu umilii lui servitori. Pentru demascarea noii "ciocoimi" nici nu mai este nevoie de aportul informaţional al unor terţe surse. Atâta vreme cât din propriile declaraţii de avere ale unor demnitari de carton nu rezultă negru pe alb care a fost calea licită de dobândire a fabuloaselor agoniseli, e clar că opinia publică este victima unei intoxicări flagrante, împotriva căreia se poate lupta nu numai cu votul democratic, exercitat o dată la patru ani, ci şi cu antidotul mediatic, administrat zi de zi, chiar cu riscul ca, în cazul apariţiei unor manifestări neplăcute, pacienţii să se adreseze medicului sau avocatului, după caz...