Departe de a fi ideală, societatea autohtonă frizează normalitatea, iar această stare de fapt este rezultatul balansului delicat între cuminţenia discretă a celor mulţi şi agresivitatea egocentrică, dar ultramediatizată a câtorva. S-a tot vorbit despre cele două Românii care ar coexista pe o hartă simbolică, fiind îndeosebi subliniată opoziţia dintre spaţiul urban şi cel rural, dintre zonele informate şi cele care nu sunt conştiente nici de ele însele, dintre cele care votează orbeşte şi cele care aleg să nu aleagă. Se pot imagina mii de Românii paralele care se contrazic şi se echilibrează reciproc. Este însă interesant că, dacă Republica Română Absurdistan a fost deja cartografiată şi a primit recunoaştere de facto, perechea sa antinomică lipseşte cu desăvârşire, exploratorii neamului neobosindu-se s-o înregistreze nici măcar sub forma petelor albe. Poate tocmai de aceea ne declinăm cu toţii, exasperaţi, cetăţenia absurdistaneză. Firescul n-a găsit de cuviinţă să emită acte de identitate şi să numească ambasadori, dar lucrează modest şi constant, fiind cel mai eficient agent sub acoperire. Astfel, România nu e mai puţin ţara unor politicieni buni de gură, a maneliştilor, a hoţilor etc, etc, etc, decât ţara celor absolut neinteresanţi pentru ştirile oricărei televiziuni. E adevărat că societatea românească nu-i perfectă, dar a fost vreodată? "Numărul celor care, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplânge ignoranţa deplină a personalului didactic, de vreme ce există institutori, ba profesori de universitate care nu ştiu scrie corect (...)” "Nu mai există o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat. Astfel, un biet gazetar care ştie, în calitate de confident al miniştrilor, că drumurile de fier or să se răscumpere joacă la bursă şi... devine milionar. Ei bine, a devenit aristocrat în România. Nimeni nu-ntreabă cum şi-a făcut banii. Prin muncă? Prin o inteligentă exploatare a unei ramure de industrie? Nimic din toate astea. A făcut politică şi, prin politică, a devenit bogat. Un altul îşi exploatează calitatea de ministru pentru a juca la bursă, ba unii au câştigat jucând cu banii vistieriei chiar". Sună cunoscut? Aşa li se părea şi contemporanilor lui Eminescu - autorul rândurilor de mai sus, pe la 1880 şi, respectiv, 1881. Aşadar, nimic nou sub soare. Isteria creată de actuala exibarea frenetică şi cotidiană a tarelor naţionale e însă, în mare parte, vina elitei politice, care încearcă să creeze impresia că statul e pe marginea prăpastiei, suspendat undeva între terorismul internaţional şi duşmanul nemilos şi corupt din interior. Politicienii ne fac să uităm că trăim, de fapt, într-o ţară normală. Mai mult, România trăieşte în prezent o premieră istorică: este pentru prima dată când clasa politică a rămas în urma restului societăţii. A unei societăţi pline de păcate capitale, dar şi de infinite virtuţi mărunte. E greu de spus care politicieni vor avea statui sau vor împrumuta numele lor unor străzi. În schimb, căpşunarul necunoscut merită cel puţin un monument.