Dinamica vieţii sociale ne dovedeşte mereu arhicunoscutul adevăr că fenomenele de criză ascund în sinea lor germenii înnoirii. Instituţiile şi persoanele lipsite de dinamism, viaţă şi inteligenţă se feresc permanent de întrebări şi înnoiri. România traversează o criză profundă, dar care ascunde în ea şi germeni (proiecte) de reconfigurare economică, morală şi de cultură civilizaţional-religioasă. Factorii principali ai procesului de restaurare morală sunt: Biserica, Familia, Şcoala şi Legiuitorul. Biserica, în noile condiţii naţionale şi internaţionale, trebuie să-şi analizeze şi aprecieze corect zonele de acţiune în social, să-şi asume responsabilităţile ce-i revin azi şi să-şi extindă procesul de restructurare organizatorică şi administrativă pentru motive pastorale misionare. Or, înfiinţarea unei structuri mitropolitane cu sediul la Cluj este un pas (şi, sperăm, nu unicul) către o înnoire amânată de 15 ani, ale cărei restanţe devin acum scadente. Aici avem de-a face cu aducerea la viaţă a vechii Mitropolii a Clujului, după mai bine de 517 ani. Şi pentru că nimic nu-i nou sub soare, vorba regelui Solomon, ce a fost este şi ce este va mai fi, să lăsam istoria să ne vorbească: La Dibaca există urmele unor biserici de piatră din sec. IX, XI şi XII. Legăturile din sec al IX-lea cu Bizanţul duc la ipoteza că aici rezida un episcop ortodox. Transilvania a cunoscut prezenţa episcopilor itineranţi până către sfârşitul secolului al XV-lea, lipsiţi de jurisdicţie precisă şi desprinşi de reşedinţele lor originare. Aşa se explică prezenţa unui episcop ortodox în teritoriile fiilor lui Balc în anul 1025. Informaţiile le avem de la papa Inocenţiu al III-lea, care într-o scrisoare vorbeşte de Macarie din Halci, din regatul polon IVANYCHIK, un mitropolit din Belgrad, arhiepiscopul Gheorghe de la Râmeţi, amintit în anul 1486. Aşa se explică de ce mitropoliţii Ungrovlahiei purtau, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, şi titlul de "erarh al Ungariei şi al zonelor montane". Primul ierarh ortodox roman cunoscut cu numele în teritoriile intracarpatice este Arhiepiscopul Ghelasie la 1377 - 1378, pomenit de meşterul Mihul de la Crişul Alb. La 13 august 1391, voivozii maramureşeni Balcu şi Drag primesc de la Patriarhul Constantinopolului, Antonie al IV-lea, tomosul prin care mănăstirea Peri din Maramureş este ridicată la rangul de stavropighie. În acest act patriarhal sunt amintiţi "Arhiereii locali". În anul 1494, Ladislau al II-lea trece la mănăstirea Peri pe egumenul Ilarie "Arhiepiscopul Transilvaniei". Într-un privilegiu al regelui Matheas Corvinul din anul 1479, este amintit episcopul Ioanichie ce stătea sub ascultarea mitropolitului Ilarie. În anul 1494, prin privilegiul scutirii preoţilor ortodocşi din Maramureş de orice fel de dări, precum şi trecerea mănăstirii Peri sub autoritatea arhiepiscopului de la Feleac sunt confirmate. Pentru întâia dată, Maramureşul şi Voivodatul Transilvaniei se află în aceeaşi arie de autoritate eclesiastică. La 25 octombrie 1488 este amintit în scaun Arhiepiscopul Daniil de la Feleac. Cu ajutorul lui Ştefan cel Mare zideşte în Feleac biserica "Sfânta Parascheva". Într-o danie şi o ferecătură din 1498 este amintită "Mitropolia din Feleac". Alţi episcopi amintiţi aici sunt: Marcu, Danciu, Ştefan şi Petru. Mitropolia a fost recunoscută şi de regatul Ungariei şi de Moldova, primind garanţii statale medievale. Este o organizaţie eclezială distinctă, nu o prelungire a unei alte autorităţi bisericeşti. În anul 1536, episcopul de la Vad, Anastasie, preia şi funcţia de Mitropolit al Feleacului. Episcopia de la Vad, ctitorită de Ştefan cel Mare şi urmaşii lui pentru părţile nord-estice ale Transilvaniei. Un episcop cu numele Ioan este amintit la 23 septembrie 1523. Mai sunt cunoscuţi 14 episcopi de Vad. În secolul al XVI-lea, sediul Mitropoliei s-a mutat la Geoagiu de Sus. O altă reşedinţă este mănăstirea Prislop, ridicată pe moşiile domnilor munteni, având încuviinţarea principilor din familia Bathory. Episcopul de aici îşi întindea jurisdicţia asupra întregului Ardeal, al Oradiei, Crişanei şi Maramureşului. Mănăstirea Prislop va apărea din sec. al XVII-lea în titulatura mitropolitului Transilvaniei sub numele de Silvaş. Din sec. al XVI-lea, întinderea eclesiastică a Episcopiei Feleacului se afla sub jurisdicţia mitropolitului de la Târgovişte, ierarhului de la Alba Iulia revenindu-i titlul de episcop. Mitropolia de la Alba Iulia, Biserica şi reşedinţa au fost ctitorite de Mihai Viteazul. Reşedinţa mitropolitului Transilvaniei se afla în vecinătatea reşedinţei principelui. Până acum, Bălgradul nu a avut o tradiţie episcopală ortodoxă, Mihai Viteazul plasează Mitropolia Ardealului sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti. Titulatura: "Arhiepiscop şi Mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvaşului, Făgăraşului, Maramureşului şi al episcopilor din Ţara Ungurească". Prin pacea de la Carlovit (26 ianuarie 1699), Turcia recunoaşte trecerea Transilvaniei sub stăpânirea imperiului habsburgic. În încercările lui Francisc Rakoczy din anii 1703-1711 de a câştiga independenţa Transilvaniei, aceasta a rămas în stăpânirea habsburgilor până în anul 1918. Această situaţie politică a dus şi la schimbări esenţiale în cadrul vieţii bisericeşti a românilor. Dacă în perioada voivodatului ei au fost confruntaţi cu prozelitismul calvin, de-acum înainte se va desfăşura o nouă acţiune prozelitistă printre românii ortodocşi, cunoscută sub numele de "uniaţie", ce a generat mari tulburări interne. Memoriile clerului şi credincioşilor ortodocşi către curtea imperială de la Viena şi către mitropolitul sârb Pavel Nenadovici de la Carlovit (1749-1768), în vederea numirii unui episcop ortodox, au început să curgă. Astfel, în 1761, episcopul sârb Dionisie Novacovici, care era şi episcop de Buda, a fost transferat de către curtea imperială din Viena în biserica "Sfântul Nicolae" din Schei. Primit cu neîncredere de braşoveni, se mută la Sibiu şi mai apoi la Răşinari. Între 1761-1810, urmează la Sibiu episcopii sârbi: Ioan Georgevici, Şofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici, Gherasim Adamovici. La 19 septembrie 1810, la cererea preoţilor şi credincioşilor de a avea prin alegere, nu prin numire de către împărat, un arhiereu român, este ales preotul Vasile Moga, din Sebeş. Prin decretul de numire i s-a fixat reşedinţa la Cluj-Napoca - unde era sediul Guberniului - unde a şi fost instalat în biserica din acest oraş, la 29 iunie 1918. Se stabileşte până la urmă la Sibiu, într-o casă închiriată. Urmaşul în scaun a fost marele mitropolit Andrei Şaguna, 1846-1873. Acesta, la 24 decembrie 1864, reînfiinţează Mitropolia Ardealului cu statut autonom. Sediul la Sibiu. Mitropolitul Andrei Saguna intenţiona să reînfiinţeze scaunul episcopal de la Cluj. Vremurile i-au fost potrivnice. Episcopia de la Cluj a fost reînfiinţată abia în anul 1921, cea de la Oradea, în 1920, iar cea de Maramureş, în 1937. Urmaşii lui Andrei Şaguna au fost: Miron Romanul (1874-1898); Ioan Metianu (1899-1916); Vasile Mangra (1916-1918); Nicolae Bălan (1920-1955); Nicolae Colan (1957-1967); Nicolae Mladin (1967-1981); Antonie Plămadeală (1982-2005). În loc de încheiere Reorganizarea Mitropoliei Ardealului, din motive pastoral-misionare, în două unităţi distincte: Mitropolia Sibiului şi Covasnei - Harghita, cu reşedinţa la Sibiu, şi Mitropolia Clujului, Alba Iuliei, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului, cu reşedinţa la Cluj-Napoca, aprobată prin hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R din 4 noiembrie 2005, nu trebuie să surprindă pe nimeni. Este o chestiune de ordin interior a Bisericii Ortodoxe. În ultimii 15 ani, câte instituţii şi unităţi industriale nu au fost restructurate, reorientate şi reorganizate administrativ? Priviţi harta economică a ţării, priviţi armata, şcoala justiţia, sănătatea şi toate celelalte. În cazul nostru, oare nu cumva se face prea mult zgomot pentru numic? În spatele acestei acţiuni, nu există jocuri politice, luptă pentru putere, lovituri de culise sau, mai prăpăstios, o schismă a ortodocşilor din Transilvania. Sibiul este, după cele expuse mai sus, cel mai recent sediu mitropolitan transilvănean. Mai mult, sudul Transilvaniei n-a avut până în secolul al XVIII-lea organizare bisericească superioară, căci aceasta s-a realizat în zona centrală şi nordica a Transilvaniei. Centrul Bisericii, de la care pornesc demersurile pastoral-misionare, este Episcopul. De aceea trebuie regândită noţiunea comunităţii ecleziastice, în care este nevoie de o filantropie şi diaconie practică, nu teoretică, şi o retrasare a graniţelor administrative. Biserica trebuie reorganizată şi restructurată pe principii misionar-apologetice, prin ieşirea din imobilismul structurilor administrative impuse de condiţiile istorice din Ardeal (dominaţia habsburgică, austro-ungară şi comunistă). Actuala structură organizatorică a B.O.R. nu corespunde împărţirii statale, situaţiei demografice şi nici unei eficiente activităţi pastorale a ierarhilor în eparhiile-mamut. Din anul 1925 şi până la acapararea puterii de către comunişti, organizarea Bisericii a rămas aceeaşi, cu mici excepţii. Iar în vremea comuniştilor, o seamă de eparhii au fost desfiinţate. Clujul a jucat rolul de metropolă a Transilvaniei, încă din perioada medievală, sub toate aspectele. A fost oraş regal, cu privilegii recunoscute de regii ungari, oraş patrician în perioada principatului, centru reformat calvin în sec. al XVI-lea. În anul 1581 a fost organizată aici prima instituţie de învăţământ superior din Transilvania şi din ţară. În perioada primară, structurile bisericeşti urmau structurile imperiale. Prin extensie, dinamică unităţilor administrative imperiale a influenţat dinamica structurilor episcopale şi mitropolitane. La început, fiecare oraş îşi avea propriul episcop, care conducea o singură comunitate. După secolul al V-lea, aria de jurisdicţie, numită eparhie, s-a extins. Episcopii înşişi erau organizaţi regional sub autoritatea unui arhiepiscop, respectiv a unui mitropolit a cărui jurisdicţie coincidea cu unităţile administrative ale imperiului. În perioada sinodală se va consfinţi ordinea scaunelor ierarhice: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, după harta importanţei de putere din imperiul roman. În anul 324, capitala imperiului se mută de la Roma la Constantinopol. Revenind la provinciile româneşti, putem spune că centrele de autoritate eclezială, în dinamica lor, au urmat traseul reşedinţelor voivodale. În zona de reşedinţă a voivodului rezida, obligatoriu, episcopul, care era şi membru în divanul ţării. De la Suceava, scaunul mitropolitan se muta la Iaşi. De la Curtea de Argeş, reşedinţa mitropolitului Ungrovlahiei se mută la Târgovişte şi, mai apoi, la Bucureşti. Înfiinţarea, în paralel cu centrul episcopal din metropolă, a unor alte structuri administrative din considerente misionare, precum Mitropolia Severinului, înfiinţată în anul 1370, în Ţara Românească, susţine cauza noastră. Prin urmare, Clujul istoric, cu episcopia Vadului şi Mitropolia Feleacului, cu coborâre până la Ştefan cel Mare, îşi poate revendica perfect legitim statutul de Mitropolie istorică, scaunul de aici putând fi considerat o reactivare a vechii mitropolii.