O încercare de distrugere a statului naţional unitar român După începerea celui de al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, primii nori negri au început să se abată asupra României, mai ales datorită loviturilor primite de aliaţii tradiţionali, Franţa (care a capitulat la 22 iunie 1940) şi Marea Britanie (care făcea cu greu faţă ofensivei naziste). Aceşti nori negri au fost prefaţaţi de semnarea Pactul Molotov-Ribbentrop, la 15 martie 1939, în care se preciza printre altele: "... din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic pentru aceste regiuni". Revendicări teritoriale de neacceptat Prima lovitură primită de statul român a fost cea din data de 26 iunie 1940, când Uniunea Sovietică a adresat României un ultimatum prin care cerea să i se cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, principiul invocat fiind acela de a "restabili adevărul" cu privire la Basarabia, "populată în principal de ucraineni" (fapt contrazis de rezultatele recensământului din 1930, din care rezultă că 54% din populaţie era formată din români, iar ucrainenii reprezentau doar 10%). Imediat după Tratatul de Pace de la Trianon, statul ungar a început o politică de revizuire a graniţelor, remarcându-se guvernele Gombos, Darany, Imredy şi Teleki Pal (1939-1941). Clasele guvernante maghiare şi-au dat seama că succesul acestei politici poate fi asigurat doar cu sprijinul marilor puteri, care, la un moment dat, aveau să domine Europa. Acestea sunt cauzele care explică eforturile Ungariei de a se apropia de Italia şi Germania, dar şi de alte ţări cu ambiţii revizioniste faţă de România: Bulgaria şi U.R.S.S. Între 19-22 decembrie1939, la Consiliul Superior al Apărării Naţionale al Ungariei se stabilesc condiţiile care pot determina intervenţia armată în România: dacă în România izbucneşte revoluţia; dacă minoritatea maghiară din Transilvania ar fi ameninţată; dacă România satisface revendicările teritoriale ale U.R.S.S. şi Bulgaria, fără a satisface şi revendicările Ungariei. După capitularea Franţei, în Consiliul de Miniştri al Ungariei se spune răspicat că a sosit momentul rezolvării problemei teritoriale cu România. În urma sugestiilor lui Hitler, la 16 august 1940 încep convorbirile româno-ungare la Turnu Severin (iniţial ungurii voiau să ceară, ca semn de bună credinţă din partea României, garanţie oraşul Oradea şi 3 miliarde de mărci). Revendicările teritoriale ale Ungariei erau de neacceptat, fapt recunoscut chiar de unii membri ai delegaţiei ungare şi de către ziariştii străini prezenţi la negocieri. Concomitent, Ungaria recurge la presiuni armate, Horthy concentrând la graniţa României 23 din cele 24 de divizii pe care le avea, în condiţiile în care România avea aici 8 divizii. În urma eşecului negocierilor sunt convocate, pe 29 august 1940, la Viena, delegaţiile României şi Ungariei. La Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ribbentrop şi Ciano, vin pregătiţi cu harta noilor frontiere româno-ungare, prin care i se răpesc ţării noastre 43.492 km2, cu o populaţie de 2,66 milioane de locuitori, din care 50% români. Sub presiunea armată pe care o face Hitler, "tratativele" de la Hotelul Belvedere se reduc la problema acceptării sau neacceptării arbitrajului puterilor Axei, cu toate consecinţele sale. În urma unor dezbateri furtunoase, Consiliul de Coroană acceptă arbitrajul, fapt ce va duce la o serie de mari adunări şi demonstraţii de protest ale populaţiei ţării. Arbitrajul fixa o serie de condiţii privind retragerea autorităţilor române, drepturile pe care trebuia să le asigure statul maghiar românilor. Din păcate aproape nici una din condiţiile fixate nu a fost respectată, iar cel mai grav este "tratamentul" pe care administraţia maghiară îl va oferi românilor din Ardealul de Nord. Autorităţile ungare şi-au dezlănţuit cruzimea Diktatul de la Viena era precedat de pregătiri ale statului ungar, care a format vestita formaţiune paramilitară "Garda Zdrenţăroşilor" pentru a intra în România şi a executa acte de sabotaj, instigare la revoltă, întreruperea comunicaţiilor dintre Transilvania şi Vechiul Regat. Grănicerii unguri au avut şi ei un rol important în strategia gândită de statul ungar, aceştia deschizând focul asupra posturilor româneşti la Salonta, iar Aeroportul din Satu-Mare a fost mitraliat şi bombardat. Trebuie menţionat că la 20 septembrie 1940 au avut loc negocieri directe între România şi Ungaria, la Budapesta, pentru a stabili statutul românilor rămaşi în teritoriul anexat de Ungaria. Reprezentanţii statului maghiar nu s-au dat în lături de la a administra substanţe halucinogene reprezentanţilor delegaţiei române, pentru a reduce capacitatea de concentrare a acestora. Din păcate cruzimea şi teroarea au fost dezlănţuite de autorităţile ungare imediat după ce s-au instalat în teritoriul anexat. Astfel, la 9 septembrie 1940, în comuna Trăznea (judeţul Sălaj) au fost împuşcaţi, de armata horthystă, 125 de români şi 2 evrei. La Ip, tot în Sălaj, în noaptea de 13/14 septembrie 1940, armata horthystă a împuşcat 159 de persoane (marea majoritate copii, femei, bătrâni). Nu trebuie uitaţi nici cei aproximativ 16 mii de români deportaţi în Ungaria, pentru a efectua munci forţate, mulţi dintre ei murind acolo. Maghiarizarea românilor Administraţia maghiară instalată în Transilvania de NV a făcut tot posibilul să-i facă pe români - care au rămas cu curaj să-şi apere pământul - să plece, să-i maghiarizeze, să-i extermine. În legătură cu acest aspect, ne întrebăm de ce, cu obstinaţie, conducerea bisericii reformate din Oradea încearcă reabilitarea unui criminal de război. Wass Albert a fost condamnat în 1945 la moarte. El a fugit în Statele Unite unde a fost descoperit de Oficiul Emigrărilor. În timpul anchetei, Wass Albert s-a sinucis. (...) Wass Albert este acuzat că a instigat la omorârea unui grup de români şi evrei. Credem că autorităţile competente ar trebui să se autosesizeze în legătură cu promovarea cultului acestui controversat personaj. Nu trebuie uitaţi nici evreii, pentru că între 1940 şi 1944 au fost deportaţi din Transilvania 166.000 de evrei, dintre care peste 80% au fost exterminaţi. De ce oare, când pomenesc de nedreptăţile la care sunt supuşi maghiarii din România, autorităţile ungare uită de sumbra perioadă dintre 1940-1944, când români nevinovaţi au fost schingiuiţi şi ucişi doar pentru că erau români. Dacă autorităţile române de la acea vreme comiteau astfel de acte reprobabile, probabil că acum marile puteri ale lumii ar şti de "fărădelegile comise de statul român".