Dijon, Franţa Carte de vizită: studentă Erasmus din ROMÂNIA venită la studii pe o perioadă de patru luni Cobori din avion, mai tras, mai împins, de călători nerăbdători să calce pe tărâmul sfânt al Occidentului şi te ciupeşti singur de mână, îţi dai vreo două palme şi nu-ţi vine să crezi că ai ajuns. Nu că ar fi mare lucru de conştientizat. Toate poveştile despre tehnologie, modernizare, computerizare etc. ţi se înghesuie în minte. Adică asta e tot? Cortina se ridică şi Occidentul îşi dă la o parte masca de perfecţiune şi orice umbră de idee că aici ţi s-ar putea împlini toate visele ţi se şterge din minte. În metrou, întâlneşti în mod cert români stabiliţi în Franţa de ani de zile. Asculţi o frântură de poveste: "lucrez douăsprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Acasă eram economistă, aici sunt menajeră". Sau mai degrabă sclavă a banului, care oricum, raportat la piaţa de aici, nu valorează nimic. Te degradezi treptat într-un mediu în care nu ai nici o şansă să te integrezi pentru că eşti imigrant ROMÂN, pentru că suspiciunea planează constant asupra ta. Ştii că nu mai poţi da înapoi, nu te mai poţi întoarce în ţară şi să recunoşti că jocul ăsta de-a plecatul în Occident a fost pierdut. Continui să suporţi zi de zi remarcile "binevoitoare" ale francezilor. Sunt atât de amabili încât îţi pun sub nas toate ziarele cu articole în care românilor le sunt distribuite mereu rolurile negative, imputându-ţi ţie fiecare act al conaţionalilor tăi. Am ajuns la destinaţie: campusul Universităţii din Dijon. Ai o vacanţă de două săptămâni ca să inspectezi locul şi să te acomodezi cu o cameră de cămin neprimitoare, nu prin obiectele cu care e utilată, ci mai degrabă prin răceala pe care o inspiră. Aceeaşi răceală a oamenilor care te întâmpină cu un zâmbet programat pe buze şi cu o falsă amabilitate când te trimit la infinit de la Ana la Caiafa. Apoi veşnicul "bonjour" de fiecare dată când întâlneşti pe cineva (fie că îl cunoşti sau nu), ajunge să te tracaseze. Bonjour acum, bonjour peste un minut, bonjour mereu. Mai ceva ca în comunitatea de la sat din România. Pe lângă fixaţia cu salutul, francezii se asigură non stop la orice: asigurarea de responsabilitate civilă, asigurarea medicală, asigurarea camerei de cămin, asigurarea de student - un total de câteva sute de euro care se duc din buzunarul studentului "erasmusian" (şi nu numai) cât ai clipi din ochi. La tot pasul îţi sar în ochi saloane de coafură, lipite unul de altul, şi îţi vine să crezi că francezii ăştia au un cult pentru frumuseţe. Părerea asta ţi se şterge imediat ce te uiţi în jur şi vezi un amalgam de stiluri de îmbrăcăminte care se bat cap în cap, coafuri ciudate sau lipsă de coafuri, dar mai presus de toate: piercinguri. Foarte rar observi aici vreun student care să nu-şi fi "capsat" pielea ca semn distinctiv. Apoi, fularele sunt un accesoriu nelipsit din garderoba franceză. Indiferent că plouă, că-i soare, fularul atârnă lejer la gât, asortat cu fustă mini sau cu o haină groasă de iarnă. Şi mai dă bine la imagine o ţigară în mână. La orice preţ ai găsi-o aici, ţigara se anexează la ţinută şi-ţi dă şi farmec şi? un miros aparte, de genul Carpaţilor sau Bucegilor de la noi sau chiar mai rău. Ar fi păcat să crezi că aici oamenii aruncă mucurile de la ţigări în altă parte decât? pe jos. Calci mai peste tot pe un covor de mucuri şi parcă te simţi pe tărâmuri mioritice, ca la mama acasă. Proverbiala curăţenie a Occidentului rămâne doar un fost vis frumos. Până data viitoare, voi continua să privesc în jur şi să notez frânturi de viaţă franceză!