În urmă cu un an, pe vremea când avea încă „buletin de Aleşd" de unde făcea săptămânal naveta la Bucureşti, că doar fusese promovat ditamai secretar general al Guvernului, încruntatul domn Ilie Bolojan tuna şi fulgera la ore de maximă audienţă de pe sticla televizoarelor şi de pe pagina întâi a ziarelor împotriva baroneţilor politici care se căpătuiseră cu viloaie închiriate pe bani de ţigări de la Regia Autonoma Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (RAAPPS), în vreme ce pentru imobile cu suprafeţe considerabil egale, sau chiar mai mici, aceeaşi regie încasa chirii de mii de euro pe lună de la reprezentanţe economice, consulare, societăţi comerciale etc.

Cu alte cuvinte, înaltul funcţionar se străduia să ne convingă că ar fi un vajnic chezaş al dreptului de proprietate, fie el şi al statului, pentru respectarea căruia nu s-a sfiit să recalculeze chiriile lunare ale unor alde Geoană, Roman, Ţiriac, Severin, Miki Şpagă, ş.a.m.d. la valori normale într-o economie de piaţă construită pe eşafodul legislativ al cererii şi ofertei. Faptul că de toată tevatura s-a ales praful, după consumarea alegerilor parlamentare, când chiriaşul Geoană & Co şi-a câştigat dreptul de folosinţă gratuită a locuinţei din patrimoniul RAPPS în calitate de preşedinte al Senatului şi al doilea om în stat, nici nu mai contează acum, atâta vreme cât Sfântul Ilie a profitat din plin de aura de justiţiar conferită de turnirurile media şi a pus mâna din primul tur pe furtunul „aspiratorului" de prim gospodar al Oradiei, oraş pe care atât de mult l-a îndrăgit încă din tinereţele sale, când cu „teneşii" uzi în picioare păşea cu mare băgare de seamă peste liniile de tramvai ca nu cumva să se curenteze, încât şi-a propus să-i cureţe „filtrul îmbâcsit" cu riscul de a se umple însuşi de... pihe.
Mobilizat de acelaşi entuziasm edilitar, imediat după preluarea mandatului, nea Ilie de la Primărie a insistat pe lângă reprezentanţii Camerei de comerţ şi industrie (CCI), ca, până la prima „recoltă" de scame, să amâne costisitoarele lucrări de reparaţii capitale necesare imobilului de pe strada Eminescu, nr. 25/A, care a fost câştigat în instanţă de această instituţie după lupte seculare care au durat vreo 15 ani, şi implicit să tolereze rămânerea în spaţiu, a celor câteva grupe ale grădiniţei de copii care funcţionau aici, în schimbul unei chirii modice, comparabilă cu cea plătită de Geoană înainte ca „Încruntatul" să-şi vâre coada în afacerile necurate ale RAAPPS. Totul sub promisiunea intrării în normalitate, în a doua parte a verii anului trecut, când chiria pentru spaţiul ocupat de grădiniţă urma să fie reaşezată la o valoare rezonabilă, în spiritul aceluiaş respect pentru dreptul la proprietate, datorat nu numai statului, ca în cazul patrimoniului său ci şi oricărei alte entităţi private, lucru care nu s-a mai întâmplat, deşi cuantumul acesteia a fost stabilit de comun acord. Mai mult, repetatele încercări ale CCI de a încasa aceste speze s-au lovit nu de refuzul - ci de indiferenţa - subalternilor lui Bolojan, pe care ori îi doare în „bască" de onoarea şefului lor, ori în altă „parte" de soarta grădiniţei, care riscă să fie evacuată în miezul iernii dintr-un sediu privat, pentru care municipalitatea nu plăteşte nici o chirie de peste şase luni de zile şi nici nu face vreun efort să identifice o altă cale de compensare amiabilă a „deranjului" de a ţine blocat un imobil care, altminteri, ar trebui supus unor reparaţii capitale şi introdus într-un circuit de exploatare normal, prin intermediul căruia să poată fi amortizate măcar o mică parte din cheltuielile de judecată efectuate pentru retrocedarea sa.

Faptul că, în tot acest timp, aceeaşi municipalitate plăteşte după ureche, pe ochi frumoşi, peste o jumătate de milion de euro pe an sub formă de chirii la tot felul de fundaţii, biserici, comunităţi monahale, societăţi comerciale şi chiar persoane fizice ce au obţinut în instanţă imobile care, la data retrocedării, găzduiau creşe, şcoli şi grădiniţe are, acum, mai puţină importanţă. Contează mai degrabă modul de calcul al acestor chirii, cine le-a negociat şi aprobat, dar mai ales cine şi-a tras partea leului din toată tevatura, de nu l-a mai putut spăla nici taina spovedaniei şi-a ajuns să bântuie, în straie popeşti, pe la diferite adunări, bolborosind rugăciuni şi împărţind cruci la fel cum, până nu de mult, număra murmurând bacşişuri şi-i afurisea pe cei care nu săreau la cap, ignorând „cutia milei"...