Mi s-a sugerat, de către conducerea ziarului "Crişana", să fac o comparaţie între Teatrul de azi şi cel din trecut. Îmi permit o scurtă relatare a îndepărtatelor începuturi când, sub denumirea de "Miracole şi Mistere", se dădeau reprezentaţii care să-i ajute pe binecredincioşi să înţeleagă mai bine mesajele Bisericii. Cu timpul, datorită interesului tot mai mare manifestat de public, aceste reprezentaţii s-au laicizat, ajutate fiind de introducerea mijloacelor tehnice: construirea scenei, confecţionarea decorurilor, a recuzitei, a costumelor adecvate epocii în care se petrecea acţiunea şi folosirea cortinei, dincolo de care spectatorii ştiau că palpită o viaţă, concentrată pe scenă în doar câteva ore. Prin introducerea acestor elemente, combinate cu elemente din toate celelalte arte: pictură, sculptură, muzică, dans, poezie şi arhitectură, teatrul devine o importantă instituţie de artă, cultură şi educaţie. Trecând peste dezvoltarea teatrului din antichitate până în prezent, voi încerca să fac o comparaţie între Teatrul de astăzi şi cel de acum 75 de ani, când, tânăr fiind, luam pentru prima dată cunoştinţă de existenţa acestei instituţii. Teatrul între cele două războaie Între cele două războaie, viaţa fiind impulsionată de un oarecare progres economic, Teatrul începe să se dezvolte tot mai mult. În afara Teatrului Naţional, iau fiinţă, în Bucureşti, câteva companii teatrale sub conducerea unor mari artişti ai vremii: Storin, Maximilian, Maria Filotti, Ion Iancovescu etc. Aceste teatre particulare, după ce dădeau un număr de cincizeci-şaizeci de spectacole în Capitală, porneau în lungi turnee prin ţară unde erau aşteptate cu nerăbdare de amatorii de teatru care umpleau sălile până la refuz. După cel de-al doilea război, viaţa artistică şi-a reluat cursul până în iunie 1948, când, prin apariţia Legii Naţionalizării, teatrele particulare trebuiau să-şi înceteze activitatea, având dreptul să mai funcţioneze până la începutul lunii septembrie. Eram angajat al trupei Teatrului Colorado, sub conducerea marelui comediant Gr. Vasiliu-Birlic. Printre noi, actorii, se stârnise o oarecare teamă de şomaj care ne cam bulversa; dar după nu prea mult timp a început înfiinţarea Teatrelor de Stat, în mai toate capitalele de judeţe, astăzi funcţionând aproximativ treizeci de asemenea teatre, printre care şi cel din municipiul nostru cu cele două secţii: română şi maghiară. În regimul comunist, teatrele nu erau oficine ale propagandei Deşi înfiinţate de regimul comunist, nu se poate spune că aceste teatre erau doar nişte oficine pentru propagandă. Introducerea în repertoriile lor a operelor marilor noştri dramaturgi: Delavrancea, Caragiale, Alecsandri, Muşatescu etc., precum şi piesele istorice: "Apus de Soare, "Luceafărul", "Mihai Viteazul", "Io, Mircea Voievod", "Vlaicu Vodă", ca să nu mai vorbim de piesele de mare răsunet "Ciocârlia", "Amadeus". De asemenea, opere ale marilor autori: Shakespeare, Moliere, Goldoni, Gogol, Cehov şi ale altor dramaturgi de mare succes, figurează şi azi în repertoriile acestor teatre care funcţionează în întreaga noastră ţară... Dar, dacă am făcut o comparaţie între teatre, cred că este foarte necesar să facem şi o comparaţie între spectatorii de ieri şi cei de azi, pentru că, dacă teatrul se poate face fără scenă - pe butoaie, cum se spune - fără decoruri şi recuzită, chiar şi fără actori, aceştia putând fi înlocuiţi de artişti amatori, teatrul fără spectatori nu are nici o raţiune să existe. Deci trebuie făcută neapărat o comparaţie şi între spectatorii de ieri şi cei de azi, analizând motivele care îi îndepărtează de teatru... Unul dintre motive poate fi şi faptul că, fiind teatre de stat în mai toate municipiile, marii iubitori de teatru nu se mai grăbesc să vadă un spectacol, cum se întâmpla pe vremea când, neexistând teatre, se ardeau de nerăbdare să vadă spectacolele venite în turnee; dar cel mai important motiv este năvala televiziunii, a casetelor video, a computerelor cu jocuri şi a Internetului, având posibilitatea de a le vedea la domiciliu, fără a fi obligaţi să-şi pregătească ţinuta, aşa cum se cuvine pentru a asista la un spectacol. Dintre toate acestea, cred că cea mai dăunătoare este Televiziunea cu unele emisiuni care, în loc să fie educative, sunt pline de tot ce poate fi mai nepotrivit pentru educaţia tinerilor. Nici unul dintre nenumăratele posturi TV nu are o emisiune dedicată tinerilor şi în special copiilor care, în lipsă de altceva, vizionează în emisiunile TV filme cu scene de groază, crime, răzbunări sau filme erotice care au un efect nefast în formarea tinerilor ca membri ai unei societăţi bazate pe cinste, corectitudine şi respect pentru mediul ambiant şi natură... Misiunea educativă revine teatrului Ce este de făcut? Cred că în această situaţie, misiunea educativă revine Teatrului ca instituţie de educaţie şi cultură şi pentru că nu poate pătrunde cu forţa în casele şi în vieţile oamenilor - conform vechiului proverb cu Mahomed şi Muntele - teatrul ar trebui să facă toate eforturile pentru a-i atrage pe copii la el. Cred că printr-o acţiune coordonată cu Inspectoratele şcolare judeţene, Teatrul trebuie să organizeze întâlniri în şcoli, la orele de dirigenţie. Trei-patru actori şi actriţe, folosind recitări, scenete sau numai câteva citate din piesele adresate lor, ar putea trezi curiozitatea elevilor şi mai ales posibilitatea de a-i face să înţeleagă mai bine rosturile şi îndatoririle fiecărui om în societate. S-ar putea ca această pledoarie pentru pătrunderea Teatrului în viaţa copiilor să fie considerată de unele persoane ca o acţiune Pro-domo, presupunându-se că, în calitate de autor al celor şapte piese: poveşti, basme, poeme scrise în versuri şi dedicate copiilor, o susţin în interes propriu. Dovadă că nu este aşa este dorinţa mea de a oferi organizaţiilor care se ocupă de soarta copiilor handicapaţi 80% din drepturile de autor pe care urma să le primesc. Este o iniţiativă pe care de mai bine de doi ani am tot încercat s-o aduc până şi la cunoştinţa Uniunii Teatrelor din România, rămasă până în prezent fără nici un răspuns.