15 martie 1848 Se apropie un nou 15 martie, zi în care maghiarimea din întreaga lume va sărbători cu mult fast evenimentul de la 1848, când, la Pesta, prin declanşarea răscoalei antihabsburgice, începea revoluţia. Ea va duce la separarea Ungariei de Austria, la formarea pentru scurtă vreme, a unui stat liber şi independent maghiar (14 aprilie - 11 august 1849) sub conducerea guvernatorului general Kossuth Lajos. Recurs la istorie Considerat moment de vârf al trezirii şi impunerii sentimentului naţional modern al ungurilor, în anii următori, până astăzi, 15 martie 1848 va fi aniversat ca veritabilă zi naţională a ungurilor de pretutindeni. De la un an la altul, de la un deceniu la altul, indiferent de regimul politic al momentului din Ungaria, evenimentul a fost "încărcat" cu noi şi noi semnificaţii democratice exagerate şi neconforme în totalitate, chiar în esenţa lor, cu realitatea. Interpretările de care 15 martie 1848 a beneficiat din partea oamenilor politici şi istorici maghiari au ţinut cont numai de interesele naţiunii maghiare, hiperbolizată în naţiune - model a Europei Centrale, eroică şi neînţeleasă de celelalte naţiuni din jur, trădată de maşinaţiunile marilor puteri, lipsa de maturitate politică şi oportunismul vecinilor. Oare chiar aşa să fie? Naţiunea maghiară, prin liderii ei din ultimii 150-200 de ani, nu se simte vinovată pentru starea de tensiune pe care a picurat-o continuu în centrul Europei, făcând deservicii climatului firesc de convieţuire paşnică în zonă? Pentru a da un răspuns corect întrebării de mai sus, să recurgem la istorie, fără nici o patimă, să arătăm faţa necunoscută sau mai puţin cunoscută a revoluţiei maghiare de la 1848, începând cu 11-15 martie 1848, zilei ei de început. Complot pentru anexarea Transilvaniei la Ungaria În preajma anului 1848, Marele Principat al Transilvaniei era o provincie autonomă, cu o conducere proprie în cadrul Imperiului Habsburg. Moştenire a realităţilor politice şi mentale feudale, conducerea provinciei se afla în mâna nobilimii maghiare, în timp ce populaţia românească era în majoritate covârşitoare. O statistică din 1846 arată următoarea structură etnică în Transilvania istorică, Banat, Crişana şi Maramureş: români - 2,4 milioane; secui - 430.000; unguri - 400.000; saşi - 200.000; şvabi - 100.000. Secolul al XVIII-lea şi începutul celui următor a fost creuzetul în care s-au plămădit naţiunile moderne în Europa centrală şi de sud-est. Conştiinţa naţională, dorinţa obţinerii de drepturi egale între cetăţeni pe baza "drepturilor naturale" ale omului, îmbunătăţirea lozincii marii revoluţii din Franţa: Libertate, Egalitate, Fraternitate, au pătruns în toate structurile sociale din zonă. Se ridică o elită majoră în centrele orăşeneşti ale Transilvaniei, constituită din preoţi, jurişti, profesori, negustori, cămătari, ofiţeri români, care gândesc şi redactează programe de reorganizare politică a provinciei, pentru toţi locuitorii ei, inclusiv pentru românii majoritari. Ideile lor sunt preluate şi adaptate puterii de înţelegere a ţăranului de către elita minoră a satului românesc: preoţi, învăţători, notari sau ţărani cu puţină carte. Astfel, dorinţa de schimbare, modernizare şi occidentalizare a tuturor structurilor din Transilvania prinde rădăcini trainice în mentalul colectivului românesc. Doctrina iluministă de sorginte vest-europeană îşi găseşte materializarea în frământările generaţiei lui Ioan Inochentie Micu Klein, Horea sau a "Supplex-ului". Ideile fireşti şi lancea lui Horea au împiedicat ca minuţiosul proces de deznaţionalizare, pus la punct de nobilimea maghiară, să-şi facă efectul. Constatând cu îngrijorare că înlăturarea românilor de la viaţa politică şi campania de maghiarizare nu-şi fac efectul în Transilvania, nobilimea maghiară transilvană şi nobilimea ungară încep să comploteze încă din 1836-1842, pentru a anexarea Transilvaniei la Ungaria. În felul acesta, românii din majoritari deveneau minoritari într-un stat străin, deci mai uşor de deznaţionalizat. Realizarea acestei "uniri" în timp de pace, cu acceptul împăratului de la Viena, după uzanţa vremurilor, era greu, chiar imposibil de împlinit. A venit însă revoluţia de la 1848, cu răsturnările sale, care va facilita dorinţa grofilor. Un act profund antidemocratic Manifestul "12 puncte" redactat de revoluţionarii maghiari de la 11 martie 1848 şi publicat câteva zile mai târziu, la 15 martie, este, în fapt, "programul revoluţiei maghiare". Redactat de nobilimea liberală şi conservatoare, prizonieră mentalităţii feudale în ceea ce priveşte drepturile naţionale, care domina de departe firava burghezie maghiară, "programul" înscrie în ultimul punct unirea Transilvaniei la Ungaria. A nu consulta în prealabil majoritatea covârşitoare a naţiunii locuitoare a Transilvaniei, românii, referitor la dorinţele şi drumul lor politic de viitor, era un act profund antidemocratic. Mobilul acestui gest era frica de democraţie a nobilimii maghiare. Aceasta ştia foarte bine că o consultare a românilor în această problemă ar fi eşuat lamentabil. În plus, exclusivismul nobiliar maghiar rezultă şi din termenul folosit în document pentru a înscrie unirea Transilvaniei cu Ungaria. Nu se foloseşte cuvântul maghiar "egyesules" (unire), ci cel de "unio" cu rezonanţă feudală din Evul Mediu. Reacţia elitei politice româneşti a fost imediată. La 25 martie, la Tg. Mureş, unde canceliştii (tinerii jurişti care făceau practică la Tribunalul local - n.n.) maghiari încercau să-i atragă pe colegii lor români la mişcarea panunionistă, Samuil Poruţiu declară: "Fraţilor... pentru ce pretindeţi că toate sunt numai ungureşte? Pentru ce faceţi chiar şi pe Dumnezeu ungur? Hai să zicem şi să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!" Simion Bărnuţiu, aflat la Sibiu încă din noaptea de 24/25 martie, dictează o proclamaţie către români, limpezind lucrurile şi precizând poziţia ce urma a fi adoptată de către aceştia. Ei trebuiau să se unească în jurul principiului naţional, singurul care îi putea repune în drepturile fireşti, cerute şi de spiritul noilor vremuri. Respingerea unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria este înscrisă cu claritate în "Programul revoluţiei române din Transilvania", aprobat la Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848. În punctul 16 al Documentului se înscrie cu claritate şi hotărâre că românii resping "unirea" şi că, dacă aceasta va fi, totuşi, proclamată unilateral, "naţiunea română va protesta solemn şi nu o va recunoaşte". Pe de altă parte, în timp ce ideologii mişcării naţionale româneşti dialogau savant cu cei maghiari, liderii de acţiune ai românilor în frunte cu Avram Iancu se pregăteau în Ţara Moţilor pentru ceea ce intuiau că va veni: lupta armată pentru apărarea intereselor naţionale. Primul masacru împotriva românilor, la Mihalţ Fruntaşii cei mai de seamă ai nobilimii liberale din Ardeal aveau conştiinţa nedreptăţii istorice pe care erau hotărâţi să o facă românilor. Într-un raport datat Cluj, 20 mai 1848, către Consiliul Ministerial de la Pesta, semnat de zece nobili liberali, foarte cunoscuţi în Transilvania, se spunea: "Noi suntem convinşi că unirea Transilvaniei cu Ungaria ori se va înfăptui la această Dietă (Dieta feudală a Transilvaniei de la Cluj - n.n.), ori niciodată. Cine ştie când vor mai fi condiţiile europene atât de favorabile ca acum? Noi ne dăm seama că, dacă unirea nu se va realiza cât se poate de repede, în scurt timp se va produce o asemenea dezvoltare a naţionalităţii române, încât ea va împiedica, la o Dietă ulterioară, unirea!" Dieta Transilvaniei de la Cluj, din 29/30 mai 1848, a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Se ştia însă că acest forum politic era unul exclusiv feudal şi nereprezentativ din punct de vedere etnic şi social pentru Transilvania vremii. Era compus din 161 deputaţi maghiari, 114 secui, 35 saşi şi nici un deputat român. Episcopul român unit Ioan Lemeni nu era deputat ales, ci numit de împărat (regalist - n.n.). Supuşi unei presiuni politice extraordinare, ungurii din Cluj înconjurau clădirea şi ameninţau cu moartea pe deputaţii care nu vor vota "unirea", astfel se votează în unanimitate dorinţa maghiarilor. Imediat se introduce "statariul" (starea de asediu în întreaga Transilvanie). Oricine protesta împotriva "unirii" putea fi arestat, bătut, spânzurat. Românii nu s-au speriat de ameninţări. Au protestat în sate împotriva "unirii". Autorităţile administrative maghiare au declanşat represaliile. Primul masacru împotriva românilor se declanşează la Mihalţ, la 2 iunie 1848, când sunt ucişi 30 de români, alţi 50 fiind răniţi (sursele oficiale amintesc de "numai" 12 morţi şi 9 răniţi). "Este primul botez cu sânge al unirii", după expresia lui George Bariţiu. După acesta, vor veni alte masacre declanşate de nobilime împotriva satelor româneşti. În întreaga vară a anului 1848, în "furcile" (spânzurătorile - n.n.) de la marginea numeroaselor sate vor atârna tot mai mulţi români. Peste 40.000 de români omorâţi Iată cum "unirea" forţată a Transilvaniei la Ungaria a generat, din toamna anului 1848, războiul civil româno-maghiar. Marea greşeală a nobilimii maghiare şi a oficialităţilor de la Pesta, de unde se orchestrase anexarea, a constat în faptul că nu şi-au dat seama că românii deveniseră o naţiune conştientă de sine şi gata să lupte pentru libertatea ei. Incapacitatea de a sesiza şi accepta o realitate are la bază o mentalitate depăşită, de stăpân, de superior, de arogant, de ieşit din vremuri, chiar dacă te poleieşti de vorbele şi hainele momentului. Din a doua jumătate a lui decembrie 1848 intră în acţiune armata revoluţionară maghiară condusă de generalul polonez Josef Bem. O armată de strânsură în mare măsură, de mercenari, inclusiv la nivelul ofiţerilor superiori. Cei mai mulţi erau polonezi, ruşi, austrieci, slovaci ridicaţi împotriva regimurilor asupritoare, unele străine, din propriile teritorii. Înfrânţi acasă la ei, îşi caută loc acolo unde revoluţia era în toi. Astfel, mai întâi îi găsim la Viena, apoi la Pesta. Treptat, de la apărarea unor idealuri democratice, se vor transforma în luptători pentru glorie (care glorie?) şi jaf. Campania din Transilvania a armatei lui Bem a însemnat, se ştie, peste 40.000 de români omorâţi, cei mai mulţi nu în luptă, ci strânşi: copii, femei şi bătrâni şi ucişi pentru că erau români, "contrarevoluţionari", aliaţi ai habsburgilor şi saşilor, care nu acceptau "libertatea" impusă de revoluţia maghiară, s-au împotrivit ca minoritatea maghiară să impună legi majorităţii româneşti. Eroica rezistenţă a românilor sub conducerea lui Avram Iancu şi a tribunilor săi din toamna lui 1848 până în vara lui 1849 a fost răspunsul hotărât cu arma în mână pentru a anula "unirea" şi a-şi salva fiinţa naţională. Românii n-au făcut nici jocul saşilor, care şi ei refuză "unirea" Transilvaniei cu Ungaria din aceleaşi motive, şi nici a habsburgilor. Lideri ai saşilor ca Ştefan Ludwig Roth au recunoscut că singurii stăpâni îndreptăţiţi ai Transilvaniei sunt românii, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori din provincie, adevăraţii autohtoni. O victorie obţinută cu multe jertfe Această perfidă şarlatanie, îmbrăcarea într-o glazură democratică europeană a unor porniri dictatoriale, exclusiviste ale "nobilimii revoluţionare", nu le-a înţeles Nicolae Bălcescu, revoluţionar democrat, sincer şi optimist. Intervenţiile sale pe lângă Iancu fac ca românii să înceteze atacurile împotriva armatei maghiare în agonie, rămânând într-o expectativă politică faţă de confruntarea finală ungaro-habsburgică. Românii ieşiseră învingători, se opuseseră unirii Transilvaniei la Ungaria, evitaseră declanşarea procesului de maghiarizare. Victoria obţinută cu atâtea jertfe nu putea fi periclitată căzându-se în plasa unor drepturi primite prea târziu, mai mult pentru salvarea în faţa istoriei viitoare a imaginii democratice a lui Kossuth şi alor săi decât din sinceritate şi convingeri reale. Între anii 1850-1867, românii transilvăneni, puternic maturizaţi de experienţa revoluţiei, vor parcurge câţiva paşi importanţi în procesul de afirmare politică şi modernizare. Patentele imperiale din 1853 şi 1854 îi transformă pe foştii iobagi în proprietari pe pământurile declarate. În faţa istoriei viitoare, din elita intelectuală românească se impune o serie de funcţionari bine angrenaţi în administraţia Transilvaniei, mai ales în anii regimului liberal. Mai mult, Dieta românească de la Sibiu din 1863-1864, primul parlament provincial cu majoritate românească, votează pentru prima dată legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confirmărilor ei şi legea care declară româna limba oficială în provincie, alături de maghiară şi germană. Pe parcursul a numai două decenii (1848-1867), românii din Transilvania strâng atâta forţă economică, politică, culturală, încât vor putea să reziste în următorii 50 de ani după instaurarea dualismului austro-ungar, la asaltul decisiv de maghiarizare. O altă revoluţie - 1918-1919 - ne va salva definitiv de pericolul maghiarizării şi pierderii identităţii noastre, devoraţi în stomacul unui stat duşman. Formarea României Mari, stat naţional, unitar a dat o lovitură decisivă exclusivismului şi aroganţei "Ungariei milenare". Avem ceva de învăţat? Trufia nobiliară din Ungaria şi Transilvania vremii, deopotrivă, au impus articolul 12 din programul revoluţiei conduse de Kossuth Lajos: s-a declanşat războiul civil româno-maghiar, care sancţionează până astăzi ruptura politică dintre cele două naţiuni. Ea a fost adâncită în următorii 150 de ani de diferite evenimente care au pus faţă în faţă cele două naţiuni indiferent de regimurile politice care le-au generat. Întotdeauna Ungaria a muşcat şi a pârât România la mai-marii momentului. Românii doar au "reacţionat" din firescul sentiment de autoapărare. Constituirea Uniunii Europene presupune selectarea şi determinarea din istoria trecută a naţiunilor bătrânului nostru continent, a momentului care ne-a apropiat, a cultivat înţelegerea şi toleranţa. Evenimentele care au semănat discordie, dezbinare, pierderi umane şi materiale dureroase au lăsat amintiri sumbre ce trebuie epurate din lista omagierilor. Există oare tăria şi voinţa la maghiari de a recunoaşte că 15 martie 1848 a fost şi este o piedică în calea coagulării U.E. în centrul Europei? Pildele istoriei oare nu slujesc la nimic?