Viorile cu goarnă ale ultimului meşter din Bihor sunt făcute din măduva paltinului care cântă. Dorel Codoban este singurul lăutar din ţară care a reuşit să construiască... vioara cu două goarne. Instrumentul muzical i-a apărut întâi în vis. "Am primit un dar de la Dumnezeu. Am făcut-o exact aşa cum am visat-o, până-n cele mai mici detalii". De-a lungul timpului, vioara cu goarnă a pus hrana zilnică pe masa familiei Codoban din localitatea Lazuri de Roşia. Când cântă Dorel Codoban la higheghea cu goarnă se opreşte lumea-n loc, vaca din păscut şi câinele stă şi trage cu urechea.

Paltinul din care sunt construite tradiţionalele viori cu goarnă este singurul copac care acumulează muzica universului în toate fibrele sale. "Dintre toţi ceilalţi copaci, paltinul care-i pregătit să cânte îţi face cu ochiul. Am aflat asta când mi-am construit prima higheghe cu goarnă", zise lăutarul, în timp ce mângâia cu palmele-i bătute de coasă grumazul viorii sale. Lângă Stela, vaca pe care o scosese la păscut, Dorel Codoban meşterea la cel de-al treilea instrument muzical, unicat în lume. Prima vioară cu două goarne a vândut-o unui american, a doua a cumpărat-o un ungur, de care spune că n-a mai scăpat.


La cei 65 de ani ai săi, Dorel Codoban a ajuns să fie cunoscut peste ţări şi mări datorită viorilor sale cu goarnă la care cântă de se opreşte lumea-n loc. De-a lungul anilor, instrumentele muzicale pe care şi le-a conceput şi construit singur au pus pe masa lăutarului hrana zilnică pentru toţi membrii familiei sale şi chiar l-au făcut actor de film.
În urmă cu doi ani, a jucat la Paris într-un film despre ţiganii şi nebunii din România. "Eu trebuia doar să cânt muzică ţigănească la vioara mea cu două goarne", spune lăutarul care, pudic şi cu bun simţ ca un veritabil om de la ţară, roşeşte tot când dă să povestească de secvenţele filmate.
"Acolo, la Paris, m-au pus odată să cânt în urma unei căruţe cu fân în care regizorii au pus doi ţigani, fată şi băiat, să se iubească, dezbrăcaţi în pielea goală. Aaai... Aşa de jenă mi-o fost atunci că... până şi arcuşul viorii mi se muiase... de ruşine ce-mi era. Cât m-am tot dus p-acolo pe străzile Parisului, după căruţa cu ţigani, m-am gândit numa' la banii pe care mi-au promis că mi-i dau. Că mi-au dat... un milion şi jumătate pe zi, cam cât iei într-o săptămână bună de coasă", mărturiseşte actorul cu vioara.

Sunetul magic
Până la vârsta de 11 ani, Dorel Codoban n-a văzut higheghe, n-a ştiut de existenţa acestui instrument muzical. L-a descoperit întâmplător, ascuns în cutia învăţătorului din sat. Curios, i-a atins strunele şi a rămas vrăjit. Forţa magică a sunetului i-a marcat întreaga existenţă pentru tot restul vieţii.
"Învăţătorul era de undeva de prin Vâlcea. Îl chema Ioan Comănescu, ţin minte şi astăzi. A fost repartizat la noi în sat şi a stat în gazdă la mama mea. Printre puţinele bagaje pe care le avea se afla şi o cutie neagră pe care n-a deschis-o niciodată. Într-o zi, l-am pândit când a plecat de acasă şi nu m-am putut abţine, am deschis cutia. Atunci s-a întâmplat ceva cu mine. Sunetul scos de coardele pe care le-am atins m-au lovit direct aici... la inimă", arată lăutarul, căruia cuvintele i se păreau prea puţine pentru a descrie exact ceea ce a simţit.

Sucitoarea mamei
Învăţătorul cu cutia lui cea neagră a plecat la scurt timp din sat, lăsând, fără să ştie, imaginea viorii sale vie în mintea unui copil de la ţară. "Eram în clasa a IV-a şi la şcoală, în timp ce dascălul ne preda, eu desenam. Toate caietele mele şi copertele de la cărţi erau pline de viori şi arcuşuri. Disperat, învăţătorul a venit la mama şi i-a spus că ar face bine să-mi cumpere o vioară că altfel n-o scoate la capăt cu mine. Mama a primit vestea ca po' măciucă-n moalele capului. O vioară, la vremea aceea, costa enorm, iar toată averea noastră sta în două capre. Prima dată m-a luat cu vorba bună, da' după ce a văzut că eu nu şi nu, m-a bătut într-o zi până a rupt sucitoarea, apoi m-o întrebat: „No, amu mai vrei higheghe?" "Numa' dacă mă omori, atunci nu mai vreau", i-am spus. A început să plângă, s-a luat şi s-a dus prin sat să-ntrebe dacă vrea careva să-i cumpere caprele. Atunci i-o spus cineva că bătrânul Ilie din capătul satului ar avea o vioară veche pe care nu i-o mai trebuie că se pocăise. Atâta mi-a trebuit mie, că, aşa bătut cum am fost, m-am dus aţă la bătrân. Eram în stare să fac orice să mi-o dea, da' n-a fost nevoie. S-a dus şi-a luat-o din pod şi mi-o aruncat-o în curte ca pe ceva ce nu-ţi mai trebuie. Era toată desfăcută, dezmembrată, dar io am adunat-o frumos şi în noaptea aceea am dormit cu ea în braţe. Mă mai trezeam câteodată şi-i atingeam corzile, s-o aud, şi adormeam la loc".

Banii primarului
A învăţat să cânte şi să-şi aşeze vioara cu tact pe umărul stâng de la nişte ţigani care-şi aveau şatra la vreo doi kilometri de satul lui. "Că să mă înveţe, luam de acasă pe ascuns, cartofi, ouă, slănină şi le duceam la ţigani, iar ca să ajung la ei, trebuia să trec printr-o pădure pe unde numai urme de lupi vedeam. Da' n-am avut bai şi nici n-a trebuit mult că am învăţat repede". Nu împlinise încă 14 ani, când vioara pe care i-o aruncase Ilie din podul casei i-a adus primul venit. "Am cântat prima dată la cazanul de pălincă. M-o chemat primarul că-i plăceau la nebunie chefurile şi mi-a dat 10 lei. Atât de bucuros am putut fi, că am fugit cu banii direct la mama care de atunci n-a mai blăstămat niciodată vioara mea". Au urmat colindele, nunţile, iar la primii 80 de lei câştigaţi, oamenii din sat au început să-l privească cu invidie. "Mi-am cumpărat o bicicletă şi un ceas de mână. N-avea nimeni în sat aşa ceva, nici măcar primarul", spune el, plimbându-şi mândru privirea albastră peste viorile sale aşezate cu grijă, în rastel, ca puştile, pe o pătură ţesută în război chiar de soţia lui.

Scândura de pat
Lăutarul Dorel Codoban s-a însurat de tânăr. Cu Floriţa, o femeie blond-roşcată, cu doi ani mai tânără decât el. A fost dragoste la prima vedere. "Aveam pe atunci 18 ani şi am fost chemat să cânt la nunta fratelui soţiei mele. Acolo am văzut-o prima dată şi atunci pe loc mi-am şi spus că o să fiu cu ea orice ar fi. A acceptat, s-a mutat la mine şi câteva zile am stat şi ne-am uitat unul la altul... până într-o zi, când o găsesc pe Floriţa mea cu cele două traiste cu care venise, pregătită să plece acasă", îşi aminteşte el.
"Eram tineri şi nu ştiam noi aşa de multe p'atunci, cum ştiu tinerii de azi. La început am crezut că aşa trebuie să fie când eşti măritată, da' după aceea mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă", interveni Floriţa, uitându-se cu dragoste la bărbatul care continua să lustruiască grumazul viorii. De teamă c-o pierde, lăutarul a început să tragă cu urechea la oamenii mai cu experienţă din sat. "Când m-am întors acasă, gata instruit, în noaptea aia am şi rupt patul. A doua zi, m-am dus în pădure şi-am tăiat un paltin că era copacul cel mai drept şi-am refăcut patul din scândura lui. După aceea, mi-am dat seama că scândura de paltin este rezistentă, are rezonanţă şi m-am gândit să-mi construiesc viori din ea", continuă lăutarul. "S-a chinuit, săracu'... ani de zile a tot meşterit la piesele ei şi apoi alţi ani până a reuşit să le îmbine", adaugă femeia lui, demonstrându-ne mândră cum ştie să monteze şi ea piesele dintr-o vioară.

Vioara din vis
Dorel Codoban este ultimul meşter de viori cu goarnă din judeţul Bihor. A construit până acum peste 300 de astfel de instrumente muzicale. Vioara cu două goarne, însă, i-a apărut în vis într-o noapte, în urmă cu trei ani. "Nici prin cap nu mi-a trecut că poate exista vioară cu două goarne până când am visat-o într-o noapte. Mi s-a arătat până în cele mai mici detalii, a doua zi m-am şi apucat de lucru. A fost un dar primit de la bunul Dumnezeu", zise lăutarul. "Şi cum cântă?", l-am întrebat. "Cântă de s-aude departe", spuse, "iar nunta este ceva ce nu se poate face pe linişte şi nici farmec n-are dacă foloseşti amplificarea electronică". "Când cântă, îmbucură inimile, toată lumea ridică sprânceana, trage pălăria pe ceafă şi-i veselă", adăugă el.
Cu vioara lui cu două goarne, lăutarul - constructor a umblat pe la târguri, a fost la festivaluri naţionale şi internaţionale, dar nici n-a ratat vreo nuntă din depresiunea Beiuşului. "Noi am fost oameni nevoiaşi şi-am muncit mult şi, uite, cu viorile asta ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi ne-am făcut tot ce ne trebuie, ne-am crescut cele trei fete şi prin muncă ne purtăm cinstea în lume", spuse femeia cu ochii ţintă la bărbatul înalt şi semeţ, care tocmai se pregătea să ne cânte "o învârtită", una aşa ca pe la Beiuş.

Paltinul care cântă
Viorile lui Dorel Codoban din Roşia ies din inima paltinului. Pentru construcţia unei viori trebuie ales un paltin cu tulpina groasă de vreo 50 de centimetri, nici prea tânăr, nici prea bătrân, şi care trebuie musai tăiat primăvara, când îi dau mugurii. Se spune că paltinul este singurul copac care acumulează muzica cosmosului şi o poate restitui prin toate fibrele sale doar la maturitate. "Când este pregătit să cânte, copacul îţi face cu ochiul", spune lăutarul. Paltinul care cântă trebuie căutat numai în pădurile din zona de deal. Trunchiul se crapă în patru, cu mare grijă însă să nu se rupă după care se pune la uscat, la loc umbros. Ca să scoată o vioară bună, constructorii serioşi ţin paltinul la uscat şi câte patru ani. "Eu folosesc doar scândura uscată din măduva paltinului pentru că aceea are rezonanţă, adică cântă".
"Goarna", asemănătoare trompetei, este confecţionată din tablă zincată, cositorită.

 

Casetă
Vioara cu goarnă sau "higheghea" este un instrument muzical specific judeţului Bihor. Nelipsită din folclorul bihorean, higheghea cu goarnă face parte din recuzita Ansamblului Artistic Profesionist „Crişana" al Filarmonicii de Stat Oradea, de unde lăutarul de la Roşia a mâncat şi el o pâine bună, fiind mulţi ani angajat al Orchestrei populare, până s-a pensionat.