Cu toţii ştim că un şef fără subalterni nu este un şef în adevăratul sens al cuvântului. De aceea, oriunde apare un om care îşi spune şef, apar, implicit, şi subalternii. De obicei, aceştia îşi fac treaba fără să fie prea mult băgaţi în seamă, deşi ar trebui. Dat fiind acest lucru, nimic nu ar fi posibil fără ei. Gândiţi-vă cum ar fi o zi din viaţa elevului gojdist fără tanti Lenuţa (et. I), fără Cipri (la poartă) sau fără domnu’ Petre, care repară orice în şcoala noastră. Ce s-ar întâmpla dacă nu am avea personalul auxiliar? E destul că şi aşa venim la şcoală ca la ghilotină, dar să mai şi venim la o şcoala plină de caiete rupte pe jos sau cu geamuri sparte... Cum spunea şi doamna Maria Pelle: „Ce-i mult e mult!”. Ce ne-am face, dacă nu am avea un portar la intrarea în şcoală? Cine ne-ar mai anima peisajul şi ne-ar mai aduce zâmbetul pe buze în fiecare zi la 8 dimineaţa, dacă nu un portar care să îţi spună că n-ai voie să intri în şcoală fără insignă? Şi totuşi, chiar dacă aceste persoane sunt atât de importante pentru noi, nimeni nu le tratează cu respectul cuvenit. Ba mai mult, deseori cad victime unor replici nu prea încurajatoare sau chiar jignitoare. De ce sunt luate peste picior aceste persoane şi puse în situaţii penibile, când tot ce fac ele este să cureţe după noi şi să ne facă zilele de şcoală mai uşoare? Sigur, unii ar spune că sunt plătite pentru asta, dar nu înseamnă că trebuie să le dăm noi de lucru, nu? Important e să ţinem minte că atunci cand construieşti o casă întâi faci fundaţia şi apoi acoperişul...