Despre Nicolae Kovács se spune că era un tip hâtru, pus mereu pe glume și pe șotii. Când era bine dispus scotea numai „perle” spre amuzamentul celor din jur. Poveștile despre năzdrăvăniile scornite de acesta au fost nenumărate. O parte dintre aceste năzbâtii ale lui „Kopek” le regăsim în cartea „Fotbalul se joacă râzând” scrisă de fostul internațional timișorean și selecționer, Petre Steinbach, coleg la națională și de generație cu acesta.

Egipt! Alexandria ba, Cairo da...!

După o carieră impresionantă ca jucător, Nicolae Kovács s-a retras pe „banca suspinelor”, ca antrenor, obținând rezultate remarcabile. Mărturie stă titlul câștigat cu ICO Oradea în ediția 1948-1949. Din păcate, starea sănătății sale l-a îndepărtat pentru o anumită perioadă de banca tehnică și de terenul de fotbal pe care îl iubea cu pasiune. După ce s-a restabilit, tehnicienii de la federație și-au amintit de el și i-au expediat o telegramă la Timișoara: „Vino urgent, să iei în primire postul de antrenor la o echipă din Alexandria”. În scurt timp a sosit și răspunsul „năzdrăvan” a lui Kopek: „Dacă e vorba de Egipt, nu accept angajament la Alexandria, ci numai la Cairo”, a spus Nicolae Kovacs. Federația noastră, însă, a dorit să-i propună să antreneze echipa „Automatica” din Alexandria! Kopek glumea și de această dată: semnase de câteva zile angajamentul cu Politehnica Timișoara!

Operativitate „marca” Kopek

„Citeam undeva că numărul cel mai mic de spectatori la un meci internațional de fotbal a fost înregistrat cu prilejul disputării partidei dintre echipele de tineret ale Belgiei și Olandei: 800 de persoane. Cu toate acestea, îmi aduc foarte bine aminte că meciul România – Lituania (seniori, 4-2, Kowno, august 1931) n-a fost vizionat decât de aproximativ… 100 de spectatori, deși în relatările presei noastre s-a mai adăugat un zero (ce contează!) la cifra reală. În legătură cu aceasta, o scenă ilustrativă… Era, într-adevăr, zi de lucru, o ploaie deasă, rece, interminabilă, iar despre fotbalul nostru se știa prea puține în țările baltice.

Când fanfara intona primul imn național, simt în coastă ghiontul lui Kovacs (n.n. - Nicolae Kovacs):

– Petrică, am o propunere. Să nu mai salutăm publicul cum procedăm noi în mod obișnuit. Salut roman, tur de onoare etc.

– Dar cum să facem, Copec?

– Părerea mea este să mergem în tribune și să dăm mâna cu fiecare spectator. E mai simplu!

(Sursa: Petre Steinbach - „Fotbalul se joacă râzând”)

Kopek, negustorul!

„Noiembrie 1931, la Atena, după meciul România – Grecia (4-2), ultimul din Cupa Balcanilor cucerită de tricolorii noștri. Nicolae Kovacs mă consultă: Petre, posed ceva drahme, ce să fac cu ele? Ce să cumpăr pentru acasă?

– Vezi și tu: stofă, stafide, curmale. Ce-ți place!

Kopec intră într-un magazin și iese cu valiza umplută până la refuz.

La vama noastră, control prin sondaj. Vameșul întinde mâna spre plasa vagonului și cere geamantanul lui Kovacs. Îl deschide.

– Ce aveți aici?

Kovacs, netulburat:

– Mâncare pentru păsări.

Funcționarul de la vamă, neîncrezător:

– Păsările dumneavoastră mănâncă boabe de cafea?

Kovacs, cu tonul cel mai nevinovat din lume:

– Domnule controlor, drept să vă spun, nu știu. Mănâncă, nu mănâncă, treaba lor. Eu le-am adus!

(Sursa: Petre Steinbach „Fotbalul se joacă râzând”)

Nicolae Kovács, șugubăț, cu o prezență de spirit remarcabilă, a fost autorul multor povestiri amuzante care au făcut deliciul presei de-a lungul timpului.