Jucătorul maghiar Lóránt Gyula va atinge apogeul carierei de fotbalist la Olimpiada de la Helsinki, dar va trăi o mare decepție în finala Campionatului Mondial din 1954, unde Ungaria, ca mare favorită, a scăpat printre degete titlul de campioană mondială.

Campion olimpic în 1952

Cariera lui Gyula Lóránt va fi într-o continuă ascensiune în acei ani. El va face parte din „Echipa de Aur”, cum era numită naționala Ungariei în acea perioadă. În culorile Ungariei a devenit campion olimpic, în 1952, la Helsinki, iar un an mai târziu a câștigat Cupa Europei Centrale.

A atins apogeul ca jucător în timpul Olimpiadei de la Helsinki. A făcut cea mai bună partidă a carierei în finala din 2 august 1952, câștigată de Ungaria în meciul cu Iugoslavia cu scorul de 2- 0.

Gyula Loránt a fost conducătorul de joc al celei mai bune echipe din lume în anul 1953, Ungaria lui Puskas, care bătea Anglia, pe Wembley, în fața a 105.000 de spectatori, cu 6-3! Adversarii lui Loránt fuseseră atunci Alf Ramsey si Stanley Matthews.

Vicecampion mondial în 1954

Va fi părtaș la marea decepție din finala Campionatului Mondial, ediția 1954, când naționala Ungariei a pierdut titlul în fața mai slab cotatei RFG pe care, în grupă, a spulberat-o cu un neverosimil 8-3! În finală s-au impus vest-germanii, cu scorul de 3-2, după ce în minutul 8 ungurii conduceau deja cu 2-0!

Fundașul central de granit al „Echipei de Aur” va parcurge drum lung până va îmbrăca tricoul cu numărul 3 din linia de fundași ai acestei echipe sublime a Ungariei. Jucând mult timp ca atacant, de obicei aripă dreapta, dar și ca mijlocaș la acoperire sau de bandă dreapta, s-a retras, cu timpul, pe linia de fund, unde a jucat pe toate posturile. Cel mai bun randament l-a dat ca fundaș central. Într-o perioadă a fost conducătorul de joc al selecționatei maghiare, chiar dacă la club juca în poziția de fundaș central.

După ce va câștiga campionatul Ungariei de trei ori cu Honved Budapesta în anii '50, Lóránt se va retrage din fotbal ca jucător al echipei maghiare Váci Vasas.

Fragment din „Istoria clubului de fotbal CAO/NAC Orade”'.

(Continuare, în ediția următoare)