M-a sunat Ina Danciu. Uitasem telefonul acasă, iar când m-am întors am sunat-o eu. „Hristos a înviat, Ina!” „Adevărat a înviat! Domnule profesor, v-am sunat să vă spun că a murit mama”.

Nu şi-a mai putut stăpâni plânsul şi printre lacrimi mi-a spus: „Ştiţi că niciodată nu v-am cerut să scrieţi despre mine în presă, dar acum, nu ştiu de ce, dar aş vrea să scrieţi că fără ea nu m-aş fi apucat de tenis, nu aş fi fost jucătoarea de tenis pe care o ştiţi şi antrenoarea de acum, că-i sunt recunoscătoare şi-i mulţumesc pentru tot.”   Şi noi vom aprinde o lumânare, Ina, şi vom ruga pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu să odihnească sufletul ei cu drepţii, iar pe tine să te mângâie şi să te întărească.   În urmă cu 28 de ani, intra pe poarta Clubului Sportiv „Voinţa” Oradea o mămică cu doi copii de mână, un băiat de circa 10 ani şi o fetiţă de 4 ani care venise să-l însoţească şi să încurajeze pe fratele ei care dorea să înveţe tenis. Singurul lucru pe care l-am „remarcat” la fetiţă e că atunci când râdea se observa lipsa dinţilor din faţă.  Ora de tenis se terminase, copiii se pregăteau să plece acasă, când mama fetiţei, Ortansa, m-a rugat să-i dau o rachetă şi Inei şi să-i arunc şi ei câteva mingi. Eram şi eu tânăr pe atunci, dar mi-a rămas în minte imaginea fetiţei care a luat voiniceşte racheta de tenis în mână şi fără să o deranjeze greutatea şi mărimea ei a trimis peste fileu toate mingile pe care i le-am trimis. Aşa a început… 

    Aşa a început cariera celei mai titrate jucătoare de tenis la nivel de junioare din Bihor de după Revoluţie. Au urmat zecile de turnee naţionale şi internaţionale, titlurile câştigate la Paris, Bordeaux, Nantes, Pecs, Munchen. În presă erau titluri ca „Tricolorul românesc pe cel mai înalt catarg”. La 12 ani se afla pe locul I în clasamentul naţional, iar pe doi era Monica Niculescu. A venit şi titlul de campioană internaţională a României. Ca junioară a disputat multe meciuri în compania Monicăi Niculescu, Irinei Begu, Mihaelei Buzărnesu. Iar mama era cea care o încuraja şi o susţinea atât la bucurii, cât şi la necazuri pentru că au fost şi momente triste mai ales cele provocate de accidentări, care o ţineau pe Ina  luni întregi departe de teren. Neuitate vor fi şi zilele de 2 octombrie, când, de ziua de naştere a Inei, doamna Ortansa şi mama ei, bunica Inei, se îngrijeau ca toţi să se simtă cât mai bine.

     Iar la final vom spune cele mai frumoase cuvinte care se pot spune despre Ortansa Danciu, cuvintele antrenorului Cristian Taşcu din Satu Mare, adresate Inei: „Mama ta rămâne în sufletele tuturor!!! Mama ta este cu tine!”