Într-un cerc restrâns, dând frâu liber înaltei sale concepţii geopolitice, preşedintele Băsescu a scăpat un porumbel spre stupoarea audienţei: "decât să "prestez" la mai mulţi licurici mici, mai bine o "fac" la un licurici mai mare". Şi vorba preşedintelui a devenit strategie de politică externă, dar şi lecţie de învăţătură pentru cine a avut urechi de auzit în ţară. Într-un cerc mai puţin restrâns, o Muscă pe care unii o numesc doamnă, s-a slobozit la gură şi-a grăit: „eu am văzut de curând un film foarte reuşit, în care spermatozoizii umblau aşa, ca nebunii, să intre şi să fecundeze. Prin urmare, dacă vrem să arătăm forţă, trebuie să fim o echipă”. Şi vorba Monei a devenit strategia de politică internă la modă în aceste zile. Exact cu asta avem de-a face: devenit, el însuşi, Mare Licurici peste tot ceea ce mişcă în politichia românească, Traian Băsescu îşi aruncă-n lupta cu premierul Tăriceanu arma secretă: spermatozoizii… Cocoţaţi pe o platformă rătăcită sub un steag incert - când liberal, când liberalo-pedist, când pedist pur şi simplu - aceştia tulbură, prin acţiunea lor haotică, apele politice, tocmai în pragul aderării. Mai ales că, deşi spermatozoidul e, din născare, aşa, mai zbanghiu, de data aceasta suntem martorii unui experiment unic: la sugestia Monei Muscă şi mânaţi de la spate de Traian Băsescu, spermatozoizii ce gravitează în jurul lui Stolojan fac eforturi să nu mai umble de nebuni. La urma urmei, ce-i mână pe ei în luptă? Muscă a zis-o de minune: să intre - în Palatul Victoria - şi să fecundeze - ce-a mai rămas de fecundat în vremea exercitării actului de guvernare. Să nu care cumva să-l apuce Anul Nou al integrării pe Tăriceanu la Guvern, că s-au ras pe bot preşedintele şi pediştii de arogarea meritelor acceptării noastre în UE. Ipoteza cu pricina nu i-ar pica prea bine trupei lui Băsescu, în perspectiva anticipatelor pe care le vrea la anul. Aşadar, trebuie evitat cu orice preţ un risc precum acela ca pumnii traşi cu sete în răbdătorul sac de box, pe numele său PNL, să se întoarcă taman împotriva agresorului. Ştim bine că strategia politică personală a preşedintelui se bazează, în general, pe provocarea de conflicte şi, apoi, pe gestionarea lor în folosul său exclusiv. Până când a fost instalat la Cotroceni, Băsescu s-a remarcat prin relaţiile conflictuale întreţinute ani la rând cu te miri cine: de la Ciorbea, care-i era şef de guvern, până la Roman, care-i era şef de partid, şi la Năstase, care era premier pe când Băsescu stăpânea Bucureştii. Ajuns cap al statului după ce a învins toate obstacolele, el şi-a canalizat spre potenţialii adversari această pornire conflictuală, izvorâtă din patima pentru putere şi din abilitatea de a înţelege care e cea mai potrivită cale de a ajunge la ea. După doi ani de la câştigarea preşedinţiei, Băsescu nu mai are, practic, nici un rival. Cele două partide care ar fi putut concura PD-ul sunt vraişte. Şi PSD, şi PNL scad constant în sondaje şi se arată neputincioase în faţa procesului de fragmentare în care le-au târât iscusinţa păpuşarului de la Cotroceni şi slăbiciunile propriilor lideri. În loc să-şi strângă rândurile împotriva tendinţelor de expansiune a puterii personale a preşedintelui, cele două partide au căzut pradă conflictelor interne între tabere şi sunt pe punctul de a trece la remorca partidului prezidenţial, în cazul în care, în aceste lupte pentru putere, vor triumfa favoriţii lui Băsescu. Aparent paradoxal, preşedintele, care e pe cale să aibă aproape toată scena politică la picioare, o ţine morţiş cu anticipatele. Când vezi că legile cad pe capete-n Parlament din cauza absenteismului reprezentanţilor Puterii şi nu din cauza vreunei Opoziţii îndârjite, mai că-ţi vine să zici că-i o toană de-a lui. În cazul său, însă, e mult mai mult decât atât. Anticipatele sunt programate să fie momentul final al luptei pentru controlul deplin asupra scenei politice şi, implicit, garanţia pentru obţinerea nestingherită a celui de-al doilea mandat prezidenţial. De aceea, spermatozoizii preşedintelui au pornit asaltul final asupra redutei liberale. Orbiţi de dorinţa de a fecunda şi ei guvernarea, sunt în stare de orice, inclusiv să trântească la vot bugetul pe 2007. Un gest de o asemenea inconştienţă, într-un moment atât de delicat precum acela al integrării europene, ar echivala cu o sinucidere politică. Asta, într-o ţară normală, în care preşedintele nu se visează Mare Licurici, oamenii politici nu acţionează ca nişte spermatozoizi buimaci, iar cetăţenii nu se resemnează să fie doar telespectatori. Apropo de licurici. În folclorul românesc, el beneficiază de o dublă valorizare, pozitivă şi negativă. Hai să fiu răutăcios şi să mă agăţ de această ultimă perspectivă. O vorbă din popor spune: cine are licurici pe lângă casă, e semn că acela e prietenul Dracului. Aşa să fie oare?