La scară europeană, Revoluţia de la 1848, reprezintă o manifestare pe o treaptă superioară a celei din anul 1789, materializată pe fondul transformărilor din structura societăţii şi marchează pragul unei noi etap în dezvoltarea lumii moderne. Revoluţia a cuprins şi întreg spaţiul românesc, care a devenit astfel parte integrantă a marilor frământări şi mişcări social-politice de pe continentul european, urmare a unor cauze aparţinând îndeosebi procesului intern al dezvoltării istorice.

"Primăvara popoarelor", cum a mai fost denumit procesul înnoitor declanşat în anul 1848, s-a ridicat împotriva Vechiului Regim Absolutist, printr-o serie de revendicări naţionale şi liberale, îmbrăţişate pretutindeni de burghezia europeană.
Scânteia (bobârnacul iniţial) valului revoluţionar paşoptist a fost marcat în timp la 22 februarie 1848, prin izbunirea Revoluţiei Franceză, cea care avea să determine răsturnarea regelui Ludovic Filip şi proclamarea Republicii. De la Paris, mişcarea revoluţionară s-a propagat cu repeziciune în principalele centre europene ale timpului. Pe acest fond, popoarele oprimate din Imperiul Habsburgic (cehi, slovaci, italieni, croaţi, maghiari, români) îşi revendică treptat dreptul la libertate naţională şi socială. În capitala Imperiului, la Wiena, în 13 martie 1848, Revoluţia determină înlăturarea regimului lui Metternich, înverşunat adversar al mişcărilor de eliberare naţională, favorizând în acelaşi timp declanşarea unor accese revoluţionare în provinciile importante ale Imperiului precum Ungaria, Boemia şi Transilvania. În Ungaria, Revoluţia se declanşează pe 15 martie 1848, la Pesta. Personalităţi maghiare marcante ale timpului, precum poetul Petöfi Sandor (Alexander Petrovic) şi Ludovic Kossuth, prin articolele publicate în presa vremii şi discursurile susţinute în faţa naţiunii maghiare, au reuşit să mobilizeze masele în jurul ideilor revoluţionare. Sub impulsul acestui spirit revoluţionar, tinerii intelectuali maghiari redactează un program de revendicări liberale şi naţionale în 12 puncte, care vor fi adoptate în Dieta de la Pojon. Atunci, la 15 martie 1848, forul amintit (Dieta) a decretat instituirea unui regim constituţional, desfiinţarea privilegiilor feudale şi a iobăgiei, libertatea presei şi a întrunirilor, egalitatea în drepturi şi obligaţii pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de naţionalitate şi confesiune. Iobagii deveneau proprietari liberi pe sesiile care le deţineau, răscumpărarea obligaţiilor feudale urmând a se face de către stat. Programul era, fără îndoială, democratic, elaborat în spiritul modern al timpului. Aspectele pozitive au fost însă trecute în plan secund de reluarea unor teze mai vechi privitoare la naţionalitatea politică unică, la indivizibilitatea statului maghiar, declararea limbii maghiare ca limbă oficială şi, cu precădere, la hotărârea reconstituirii "Ungariei Mari", realizabilă în detrimentul aspiraţiilor naţionale ale celorlalte naţiuni conlocuitoare, români, polonezi, croaţi şi slovaci. Refuzând celorlalţi ceea ce pretindeau pentru ei înşişi, ungurii doreau să includă în "Regatul Sfântului Ştefan", entităţi precum: Transilvania, Galiţia şi teritorii ale croaţilor şi slovacilor, împotriva voinţei acestora. Punctele liberale şi democratice ale programului de la Pesta au fost primite cu vădit entuziasm de către liderii revoluţionari români. Cel referitor la "anexarea necondiţionată a Transilvaniei la Ungaria" a provocat, însă, un adevărat şoc, fapt ce i-a determinat pe revoluţionarii români să se mobilizeze pentru a contracara astfel de tendinţe periculoase pentru destinul naţiunii române din Transilvania. Avut loc atunci loc o serie de întrevederi ale intelectualităţii române din Transilvania, încă de pe acum conturându-se personalitatea marcantă a lui Simion Bărnuţiu, liderul de necontestat al revoluţionarilor români. S-a luat hotărârea organizării unei Mari Adunări Naţionale la Blaj, unde să se pună în discuţie - în faţa naţiunii române - poziţia care trebuie adoptată faţă de intenţiile revoluţionarilor maghiari de anexare a Principatului.
Adunare de la Blaj, din 15 mai 1848 (3 mai - pe stil vechi), a fost prefaţată de discursul remarcabil susţinut de Simion Bărnuţiu la 14 mai (2 mai - pe stil vechi) în catedrala Blajului, axat pe prezentarea istoricului raporturilor româno-maghiare din Transilvania. În cuvântul său, tribunul transilvan a subliniat în primul rând prioritatea ce trebuie să fie acordată constituirii românilor într-o naţiune politică de sine stătătoare, fapt ce echivala cu libertatea şi independenţa românilor. De precizat faptul că această independenţă nu se ridica împotriva celorlalte naţiuni, ci se referea la un drept natural mult vehiculat în societatea europeană, şi anume cel care făcea apel la egalitatea naţiunilor. Marea Adunarea Naţională de la Blaj a fost o adevărată demonstraţie de solidaritate naţională a românilor de pretutindeni, la aceasta luând parte nu doar români transilvăneni, ci şi delegaţi din Banat, Moldova şi Ţara Românească. Celor peste 40.000 de ţărani români adunaţi pe Câmpia Libertăţii li s-a prezentat programul revoluţionar românesc, intitulat "Petiţia Naţională", în 16 puncte, pe care cei prezenţi l-au aprobat printr-un solemn jurământ de credinţă. Petiţia cuprindea o serie de revendicări democratice menite dea un statut de legitimitate naţiunii române, conferindu-i drepturi precum: independenţă naţională (în sens politic), autonomie bisericească, desfinţarea iobăgiei fără despăgubire, libertatea industriei şi a comerţului, desfiinţarea breslelor (în sensul exclusivist al conceptului), libertatea cuvântului, a scrisului şi a tiparului, libertatea personală şi a întrunirilor, gardă naţională, învăţământ românesc. În acelaşi timp, protesta energic împotriva tendinţelor de unire forţată a Transilvaniei la Ungaria. Pentru a menaja susceptibilităţile Austriei (după cum se ştie, revendicările trebuiau transmise la Viena), românii şi-au declarat fidelitatea faţă de împărat şi Casa de Habsburg.

Adunarea, prilej de verificare şi de afirmare a conştiinţei naţionale, a dat un deosebit impuls dezvoltării ulterioare a Revoluţiei Româneşti. Legăturile revoluţionare se intensifică, se pun bazele unor noi proiecte, menite să contribuie la generalizarea revoluţiei. La început s-a contat pe o colaborare cu maghiarii, însă derularea evenimentelor a arătat că un asemenea proiect nu poate avea finalitate (va urma).