Spațiul geo-etnografic românesc a avut neșansa să fie la răscrucea intereselor unor mari puteri. Din evul mediu timpuriu până în zilele noastre. Până nu de mult, potrivit unei excelente lucrări a istoricului Gheorghe I. Brătianu, singurul aliat prieten ne era doar Marea Neagră (vezi ”La Mer Noire. Des origines à la conquéte ottomane”). Astăzi și Marea Neagră a pierdut această calitate pentru România. Inlusiv platoul nostru continental, bogat în zăcăminte de țiței și gaze naturale, a încăput pe mâna altor puteri bogate, cu acceptul iubiților conducători postdecembriști. În rest, confruntarea militară ruso-ucrainiană, alături de ambițiile firești ale Turciei de a-și controla propriul platou maritim- ne-a eliminat din zonă.

Între 1939-1941 am încăput pe mâna intereselor Germaniei naziste și a URSS. Fiecare dintre acestea avea alături câte o mică hienă, dornică să muște din trupul sângerând al României. Germania a făcut jocul Ungariei lui Horthy care ne-a luat Transilvania de nord-est (Dictatul de la Viena -30 august 1940), iar Bulgaria, întotdeauna prorusă, sudul Dobrogei, Cadrilaterul  (7 septembrie 1940). În plus, URSS ne-a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța (28 iunie 1940) în urma Pactului Ribentrop-Molotov  (23 VIII 1939), prin care Germania și URSS își împărțeau sferele de influență în Europa.

Între 1943-1945, înțelegerile dintre cele trei mari puteri antinaziste (SUA, URSS, Marea Britanie) ne-a aruncat în sfera de influență și control a URSS (vezi discuțiile de la Moscova și Ialta). Primul-ministru britanic W. Churchill ne vinde lui Stalin pe celebrul “șervețel de hârtie”, care prevedea 90% interese sovietice în România, doar 10% interese anglo-americane.

Încă după lovitura de stat de la 23 august 1944, prin care întoarcem armele contra Axei  fasciste, încadrându-ne în tabăra Aliaților antifasciști, Moscova face presiuni asupra partidelor democratice tradiționale românești și Casei Regale, pentru aducerea la putere a comuniștilor. Ea se va face în etape, prin impunerea în ultimele guverne cu majoritate democratică (Sănătescu I și II, Rădescu) a unor miniștrii procomuniști sau chiar comuniști. În acest context, omul politic Dr. Petru Groza va juca rolul de “cal troian” în cadrul sistemului politic românesc al vremii.

14 martie 1945, întoarcerea în Capitală a membrilor guvernului care au participat la festivităţile organizate cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România democratică. Piaţa Gării de Nord: A.I.Vişinschi, Petru Groza - marcat cu X - Gh. Gheorghiu Dej, general Susaikov, Gh. Tătărescu, P.Constantinescu Iaşi. Credit: fototeca.iiccmer.ro

Participant la Marea Unire

Născut la 7 XII 1884 la Băcia, într-o familie de preoți-veritabilă elită minoră  a satului românesc, se va forma ca om în atmosfera luptelor naționale declanșate de Memorandum (1892) și “noul activism” (1903-1905). Studiile liceale la “reformații” de la Orăștie (1899-1903), apoi la Facultatea de Drept și Științe Economice a Universităților din Budapesta, Berlin și Leipzig (1906-1910) – îi permit să înțeleagă problema națională din imperiul dualist, mai exact din Ungaria și Transilvania. Ca atare, se implică în lupta românilor transilvăneni pentru drepturi egale cu ungurii, sașii și secuii, pentru Unirea cu România.

Participă la Marea Adunare Națională de la 1 XII 1918 la Alba-Iulia, votează Unirea, dar intră în conflict cu liderii PNR pe tema Consiliului Dirigent, pe care-l vedea ca un instrument politico-administrativ ce putea pune în discuție o unire condiționată cu Țara.

După un an de inactivitate politică, din 1919 aderă la Partidul Poporului condus de generalul Alexandru Avereascu, care întruchipa un partid nou, cu organizații locale în toate provinciile României Mari, ce refuză regionalismul. Energic, combativ – devine ministru în guvernările averescane din 1920-1921 și 1926-1927, deputat de cinci ori în Parlament.

Fire vulcanică, până la ieșiri nonconformiste, critică nepotismul, afacerismul, practica trecerii dintr-un partid în altul doar pentru interese personale, se preocupă de viața grea a omului de rând. Cum criza economică mondială își arată colții în România încă din 1927-1928, înființează un nou partid politic, cu orientare de stânga, Frontul Plugarilor (8 I 1933). Moșierul, industriașul și bancherul Dr. Petru Groza crede că lumea politică românească, a căror tare erau amplificate de “camarila regelui Carol al II-lea”, trebuie să fie eradicată pentru îmbunătățirea vieții celor mulți: țărani și muncitori. În plus, pericolul fascist, italian și german cu pretențiile lui revizioniste, la care se atașase Ungaria și Bulgaria – trebuia barat prin măsuri politice interne și printr-o diplomație clarvăzătoare, preventivă.

Se pare că Dr. P. Groza a intuit că Sistemul de la Versailles (1919-1920), deși rezolvase multe nedreptăți, a lăsat cale liberă unor nemulțumiri pe care politicienii le puteau inocula cetățenilor de rând, marcați de greutățile economice și de o propagandă abilă care i-ar fanatiza, făcând jocul liderilor extremiști.

Dezastrul național din vara anului 1940, când România pierde 1/3 din teritoriul și populația sa, îl revoltă. Țara era prinsă între două mari puteri ce se bazau pe dictaturi politice, dirijate de aceleași principii, doar vopsite în alte culori: alb/negru- Germania și roșu URSS.

Ce cale trebuia să aleagă România? Grea întrebare! Totuși, pentru moment ciuntirea teritorială a Ardealului era rana principală. Dezastrul se datora Germaniei și Italiei, deci fascismului. Împotriva acestuia, inclusiv a emulațiilor lui din România, s-au ridicat mulți intelectuali aparținând atât liberalilor, național-țărăniștilor sau dintre cei neînregimentați politic. Atitudinea antifascistă marca marea majoritate a națiunii, mai puțin pe cei mai mulți etnici germani și maghiari, cetățeni români. Cum Partidul Comunist din România, dirijat de Internaționala Comunistă de la Moscova, își exprimase atitudinea antifascistă încă din 1933, a reușit să strângă în jurul său formațiuni și grupuri politice de stânga, printre care și Frontul Plugarilor condus de Dr. Petru Groza.

După 23 august 1944, comuniștii români au reușit să fracționeze partidele istorice liberal și național țărănist, apărând dizidențe în sânul acestora, sub conducerea unor lideri cunoscuți pentru activitatea lor din anii 1919-1940, ca: liberalul Gheorghe Tătărescu, țărăniștii Dr. N. Lupu și Mihai Ralea, social-democratul Ștefan Voitec. Dacă Iuliu Maniu și Dinu Brătianu păstrau linia politică tradițională proanglo-americană, dizidenții lor de  mâna a doua mergeau pe varianta U.R.S.S, care ocupase țara cu Armata Roșie. Primii erau oameni de principii, totuși fără a avea garanția că aliații noștri tradiționali din vest își vor respecta și ei aceleași principii.  A doua grupare era realistă prin prisma realităților concrete dintr-o țară ocupată de sovietici, care sprijinea venirea la putere a comuniștilor.

14 martie 1945, Piaţa Palatului: Manifestaţie FND cu prilejul actului festiv de reunire a Nordului Transilvaniei cu România democratică. De la stânga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Petru Groza, cel cu pălărie.. Credit: fototeca.iiccmer.ro

Intrarea în Guvern

În al doilea guvern Constantin Sănătescu (4 XI – 5 XII 1944), Dr. Petru Groza ocupă fotoliul de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, deci al doilea om în guvern. Venea aureolat de câteva luni de închisoare ispășită în timpul “fascistului Ion Antonescu” și ani buni de colaborare cu comuniștii. În plus era fostul ministru burghez al anilor ’20, om înstărit, cunoscut în lumea politică anglo-americană. Deci un personaj politic, acceptat și de anglo-americani și de URSS. Cel puțin pentru moment.

Experiența sa politică îi permitea să înțeleagă că a fi “tovarăș de drum” cu comuniștii moscoviți conduși de Ana Pauker nu era o poziție sigură și convenabilă pe termen lung pentru ambițiile sale de afirmare și menținere în vârful politicii vremii. În plus, nu era membru PCR, era om al Bisericii, industriaș și bancher. Obiectivul său principal era să recupereze măcar Ardealul de nord-est. Basarabia și nordul Bucovinei erau pierdute, iar Cadrilaterul la fel, din moment ce bulgarul Gheorghi Dimitrov- fostul șef al Internaționalei Comuniste de la Moscova, revenise acasă.

În plus în Transilvania lucrurile se complicaseră. Pe măsură ce Ardealul de nord-est era eliberat de sub ocupația germano-maghiară, de armatele română și sovietică, Armata Roșie preia administrația locală (IX  1944) sub pretextul necesității asigurării spatelui frontului. În plus fostele structuri politice horthyste își schimbă cameleonic culoarea devenind comuniste. În conveniență cu comuniștii cominterniști unguri colaborează pentru menținerea Ardealului de nord-est în hotarele viitoarei Ungarii democrate, dacă nu toată Transilvania. În ianuarie 1945 minoritarii din Maramureș  (ruteni, evrei, maghiari) proclamă la Sighetul Marmației unirea Maramureșului românesc cu Ucraina Sovietică. O altă diversiune care trebuia să dovedească incapacitatea noului guvern Rădescu, încă cu majoritate democratică (“burghezo-moșierească”), de a gestiona situația.

În aceste condiții Dr. Petru Groza face apel la Iuliu Maniu ca să se implice, propunându-i funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Venerabilul om politic îi replică cu cuvintele: “Ce vrei, colega Groza? Vrei să mă omori? Eu nu mai pot. Eu sunt bătrân.” Este momentul în care Iuliu Maniu și-a semnat finalul politic, chiar moartea. A ținut mai mult la principiile democratice de tip vest-european, decât la propria viață. Între timp s-a convins că România a fost abandonată de anglo-americani, că întreg efortul său și a liberalilor din anii 1940-1945 de-a salva democrația din plaiurile mioritice a fost în zadar.

Venirea la putere a “guvernului democrat-popular” condus de Dr. Petru Groza (6 martie 1945) rezolvă problema Transilvaniei, inclusiv a Maramureșului, rămase în cadrele firești ale României. În plus, dau greș intervențiile guvernului maghiar în curs de democratizare (V-XII 1945), pe lângă Stalin, pentru ca la Conferința de Pace de la Paris (VII –X 1946) întreaga Transilvanie să revină Ungariei. Stalin i-a expediat pe unguri de la discuții, amintindu-le că țara lor a mers până în capăt alături de Hitler, în timp ce românii, prin actul politic de la 23 august 1944, au salvat de la moarte câteva sute de mii de soldați sovietici dacă trupele româno-germane s-ar fi baricadat pe lanțul Carpaților.

 

De vorbă cu Stalin

Istoria orală, circulată în anii 1945-1946, mai spune că întrevederile lui Dr. P. Groza cu Stalin la Moscova, au făcut o bună impresie dictatorului sovietic. Nu numai bancurile pe care primul-ministru român i le-ar fi spus “Tătucului”, ci și rezistența la băutura a românului, ar fi avut un anumit rol în verdictul sovietic în problema relațiilor româno-maghiare.

Ca prim-ministru al României (6 martie 1945-28 ianuarie 1953) a încercat să salveze mulți intelectuiali și oameni politici asupra cărora noile vremuri le-au pus eticheta de “reacționari”. Dăm câteva exemple poate cunoscute, parte inedite pentru istoriografia noastră de astăzi. Alexandru Vaida-Voevod, prim-ministrul care a înăbușit greva ceferiștilor de la Grivița Roșie, simbol al luptei comuniștilor interbelici, nu este arestat, moare bolnav în patul său, la Sibiu. Va fi înmormântat creștinește în cimitirul Bisericii greco-catolice din Sibiu sau  Biserica dintre Brazi, de peste Cibin, cum spun sibienii. I s-a pus la cap o cruce, inscripționată doar după 1989. Ion I. Lapedatu, unul dintre cei mai mari economiști transilvăneni, parlamentar interbelic, ani de zile în bordul Băncii Naționale a României, chiar Guvernator al BNR între IX 1944-11 III 1945, moare în patul său, în timp ce fratele geamăn –istoricul Alexandru Lapedatu moare în închisoarea de la Sighet. Economistul era vechi prieten cu P. Groza, care i-a apreciat calitățile de director al Băncii “Ardeleana” din Orăștie, apoi funcționar al Băncii “Albina” din Sibiu încă înainte de 1918. Scapă de pușcărie pe Nicolae Bălan- Mitropolitul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, alți înalți prelați ortodocși, care în anii 1930-1940 fuseseră simpatizanți declarați ai mișcării legionare.

În martie 1945, proaspăt prim-ministru, îi solicită economistului și universitarului Victor Jinga, de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Brașov, fost membru PNȚ, deputat și ministru în guverne ale anului 1939, să devină membru al Frontului Plugarilor. În aceste condiții i s-ar fi oferit un post de ministru, iar mai tinerilor săi colaboratori: Alexandru Herlea și Vasile Gionea (primul președinte al Curții Constituționale a României postdecembriste!) și ei membrii PNȚ, posturi de ambasadori sau prim-secretari de legație în țări capitaliste. La refuzul primit, Dr. P. Groza le-a spus că politica vremurilor noi, nu se bezează pe principii democratice, ci pe lozinca “cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Toți trei universitarii vor fi arestați în următoarele luni, ispășind ani grei în inchisorile comuniste. Lucia Cosma, profesoară de canto, fiica mai mare a lui Partenie Cosma, directorul – executiv al Băncii “Albina” între anii 1885- 1915, a beneficiat de ajutorul Dr. P. Groza în obținerea unui loc de muncă, deși provenea dintr-o familie de burghezi. Mai mult, personal, în calitate de Președinte al Marii Adunări Naționale, echivalentul Președintelui Republicii, în 1956 , o decorează cu “Ordinul Muncii clasa I-a“.

Aspecte de la manifestaţia de 1 Mai 1945. La tribună Gheorghe Gheorghiu Dej, P. Groza, marcat cu X, Gh.Tătărescu, T. Georgescu, ş.a.(Romulus Zăroni, general colonel Susaikov). Credit: fototeca.iiccmer.ro

În loc de concluzii

Dacă istoriografia comunistă l-a considerat pe Dr. Petru Groza un patriot, pentru că a deschis comuniștilor drumul spre putere, astăzi mulți istorici tineri îl consideră trădător al democrației interbelice, din oportunism și dorința de parvenire în cele mai înalte funcții politice.

În oglindă, Iuliu Maniu a fost considerat trădător de comuniști, astăzi este patriot.

Stai să te gândești, dacă este cercetător sincer și echilibrat: care este granița dintre trădare și sacrificiul patriotic în lumea politică? Cred că pentru interes național, fără să urmărești interese materiale proprii, poți trece prin ambele ipostaze în conjuncturi geopolitice schimbătoare fără voința ta, sub presiunea unor mari puteri. Poate salvezi ceva pentru țară sau rămâi un monument al sacrificiului pentru aceeași Țară.

În final, aș vrea să-l compar pe Dr. Petru Groza cu un alt om politic din Regatul României primăverii anului 1918 etichetat de istorie în ambele ipostaze. Este vorba de liderul Partidului Conservator Alexandru Marghiloman. Atunci, aliata noastră, Rusia țaristă, era în destrămare, bulversată de cele două revoluții (februarie 1917, octombrie 1917). Armata rusă părăsise sectoarele de front din sudul Moldovei, contaminată de ideile bolșevice. Armata Română, deși rezistase glorios în vara 1917 contra trupelor germane și austro-ungare, Casa Regală și autoritățile politice la vârf de la Iași nu aveau garanția ca vor putea bloca o nouă ofensivă a inamicului spre Iași. O astfel de variantă ar fi fost sinonimă cu dizolvarea statului român. În aceste condiții, Regele Ferdinand, PNL în frunte cu Ionel I. C. Brătianu, capii Armatei,  hotărăsc că trebuie să câștige timp până când frontul de vest din nordul Franței va consemna înfrângerea Germaniei. Erau semne sigure în acest sens. Ca urmare, invită pe progermanul Alexandru Marghiloman să încheie pacea de la Buftea- București (mai 1918) cu Germania. În acel moment, primul-ministru Marghiloman era un patriot, salvator al Țării. La doar câteva luni, Germania capitula, iar după ea și ceielalți aliați: Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria. Autoritățile de la Iași se reîntorc la București victorioase, unificarea Bucovinei și Transilvaniei la Patria Mamă, completează Unirea Basarabiei. România întregită se înfăptuise. Reîncepea lupta politică internă între partide pentru putere. Liberalii în frunte cu Ionel I C Brătianu îl acuză pe Alexandru Marghiloman ca trădător pentru pacea separată încheiată cu Puterile Centrale, de la Buftea-București. Ce ușor se trece de la patriotism la trădare în politică, atunci când propaganda își face “datoria”!

Deci, să cântărim, să măsurăm, apoi să decidem, când geopolitica momentului se schimbă dramatic amenințând integritatea, suveranitatea și independența Țării! Atunci Patria trebuie să găsească atât patrioți, cât și trădători la datorie, din dragoste de Țară, nu pentru îmbogățire personală și intrare în Cartea Istoriei prin titluri și funcții temporare!

NOTĂ - intertitlurile aparţin redacţiei