Despre şedinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român de la Oradea a publicat informaţii şi ziarul local Nagyváradi Napló (Curierul orădean) din 15 octombrie 1918: „Conducătorii românilor […] au ţinut […] o şedinţă în locuinţa avocatului dr. Aurel Lazăr - se afirma în acest cotidian -, unde au adoptat o hotărâre privind atitudinea românilor faţă de transformările democratice de astăzi”.

Ziarul orădean remarca faptul că participanţii la conferinţă au constatat „cu satisfacţie că, odată cu acceptarea principiilor wilsoniene, se va realiza dorinţa seculară a românilor, dreptul de autodeterminare a popoarelor. Comitetul [Executiv al P.N.R.- n.n.] doreşte dreptul la autodeterminare al popoarelor nu numai pentru naţionalităţile care trăiesc în Ungaria, ci pentru popoarele din întreaga lume […], în sensul ca acest drept să se poată exercita liber şi fără nici un fel de restricţii”. În continuare, se sublinia că „pe baza informaţiilor primite din ţară, [liderii politici români prezenţi la Oradea -n.n.] au stabilit că, concepţia tuturor românilor este unitară, indiferent de orientare politică şi strat social. Faţă de hotărârile comitetului, mulţi şi-au declarat adeziunea” (I. Popovici, V. Covaci, Gh. Mudura, I. Căluşer, M. Apan, A. Ilea, A. Caciora, 1918. Bihorul în epopeea Unirii. Documente, Oradea, 1978, p. III. Facem precizarea că masa pe care s-a scris Declaraţia de la Oradea se află actualmente în Muzeul Unirii din Alba Iulia. La trecerea unui deceniu de la eveniment (când aceasta se afla în casa dr.-lui Aurel Lazăr) s-a fixat pe masa respectivă o placă comemorativă (care, între timp, a dispărut), cu următorul text: „La această masă s-a redactat în ziua de 12 octombrie 1918, în Oradea, în casa d-ului Aurel Lazăr, de Comitetul Naţional Român, proclamaţiunea independenţei Naţiunei Române din Ardeal, Crişana şi Banat, citită de deputatul Alexandru Vaida-Voevod în parlamentul ungar din Budapesta, în şedinţa din 18 octombrie 1918. S-a aşezat această placă în ziua de 12 octombrie 1928, aniversarea a zecea a marelui eveniment”. Vezi Teodor Neş, op. cit., p. 553).

La 18 octombrie 1918, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod (prima fotografie din galerie-n.r.) a rostit un important discurs în parlamentul de la Budapesta, al cărui moment culminant l-a constituit citirea Declaraţiei de autodeterminare naţională de la Oradea, din 12 octombrie 1918. Acesta a produs în Parlament o adevărată „atmosferă de panică”, fapt care l-a determinat pe Alexandru Vaida-Voevod să-şi continue intervenţia, criticând insinuările primului ministru şi încercările acestuia de a escamota realitatea şi de a perpetua o stare de lucruri anacronică  (Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire, vol. I, Institutul de Arte Grafice „Grafica”, Oradea, 1938, p. 138-140)

Românii - ca şi celelalte naţiuni din fosta monarhie bicefală - nu mai puteau accepta o  postură de subordonare, ei proclamându-şi deja independenţa naţională, adică separarea definitivă de fostul imperiu austro-ungar. Reproducând, ca argument, cel de-al paisprezecelea punct al declaraţiei preşedintelui american W. Wilson - „Trebuie să se procure tuturor naţiunilor mari şi mici, în mod egal, garanţii mutuale de independenţă politică şi integritate teritorială” -, Alexandru Vaida-Voevod constata că „între punctul de vedere a d-lor Tisza şi Wekerle şi între [cel] al d-ului Wilson e o mare prăpastie, peste care nu se poate trece cu revuistica, nici aruncând praf în ochi oamenilor. Contele Tisza vorbeşte despre democraţie. Problema noastră nu e altceva, decât o latură a democraţiei. Dar adevărata democraţie, nicăieri în lume nu se poate înfăptui înainte de a se soluţiona problema naţională” (Ibidem, p. 141). În continuare, Alexandru Vaida-Voevod a atacat direct politica şovină promovată de Tisza: „După ce contele Ştefan Tisza şi-a reluat activitatea politică (...), de câte ori am vorbit în această Cameră m-a călcat în picioare, m-a zdrobit în mai puţin de 48 de ore (mişcare). Am avut norocul ca (...) să afle cu cale a reflecta la problemele grave pe care le-am înşirat eu (...) E un om primejdios, dar nu pentru noi, ci pentru poporul maghiar” (Ibidem, p. 142).

În partea finală a discursului său, dovedind o remarcabilă maturitate politică şi un riguros spirit de analiză, Alexandru Vaida-Voevod îi avertiza pe guvernanţii de la Budapesta că utilizarea unor metode nedemne este condamnabilă, singura soluţie fiind practicarea unei necesare onestităţi în raporturile cu românii, pe baza recunoaşterii dreptului acestora la autodeterminare: „Şi atunci, când vom avea drepturi egale, ne vom întâlni ca naţiuni egale, ne vom putea întinde mâna şi pentru viitor, dar între oprimatori şi oprimaţi niciodată n-au existat raporturi sincere. Trebuie deci să tindem să avem cu toţii drepturi şi ranguri egale şi să fim liberi. [...]. Această problemă, acum internaţională, e chestia de onoare a omenirei, care trebuie rezolvată cinstit. Şi să ştiţi că aici nu vorbeşte modesta mea persoană, ci naţiunea română a vorbit prin mine, şi în aceste clipe istorice fiecare român simte la fel ca mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, de aceleaşi credinţe şi speranţe, cărora eu le-am dat expresie” (Ibidem, p. 144-145).

Discursul, dar mai ales conţinutul Declaraţiei, au avut un efect extraordinar în parlament. „Toţi şi-au dat seama că partida e pierdută şi că nu se mai poate salva nimic” (Ibidem). Întâmpinat cu multă ostilitate din partea unor deputaţi maghiari, care au calificat Declaraţia drept o „provocare” (Szilagyi Lájos), „fraze goale” (Richter János), „cuvântare antinaţională” (Kun Béla), „calomnie ordinară” (B. József Szterényi), discursul lui Alexandru Vaida-Voevod - care a completat, în mod magistral, textul acestui document - a fost un „puternic act acuzator al politicii de oprimare naţională din imperiu, al măsurilor drastice de maghiarizare luate de guvernul Ştefan Tisza” (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1985, p. 607).

Fiind un document de o relevanţă majoră, Declaraţia a intrat rapid în circuitul public, presa dovedind o reală promptitudine în difuzarea textului acesteia, precum şi a unor aprecieri referitoare la semnificaţia conţinutului ei politico-naţional. Câteva periodice româneşti şi maghiare au reprodus integral Declaraţia de autodeterminare naţională. Menţionăm în acest sens următoarele ziare: Drapelul (19 oct 1918, pag.2), Gazeta Poporului (20 oct.1918, pag.1) şi Românul (8 noiem.1918, pag.1). O notă aparte merită, sub acest raport, ediţia specială a ziarului România nouă (din 18 octombrie 1918), în care, sub titlul Românii din Austro-Ungaria îşi proclamă libertatea naţională, este publicată ,,istorica declaraţiune a deputatului Vaida-Voevod în Camera ungurească”.

Declaraţia de independenţă naţională a reprezentat un moment istoric de valoare programatică şi practică fundamental pentru naţiunea română, pentru desăvârşirea unităţii sale politice şi de stat (Nicolae Bocşan, „Ideile politice ale actelor fundamentale ale Unirii Transilvaniei cu România”, în Pagini transilvane, 1993, nr. 1, p. 256).

Pe baza acesteia şi în numele principiilor cuprinse în ea, s-au desfăşurat toate acţiunile, s-au luat toate deciziile din a doua jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie, ele fiind apoi încorporate în hotărârile Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Momentul 12 octombrie 1918 le vorbea atunci românilor şi ne vorbeşte şi nouă astăzi despre unitate, despre naţiuni libere şi independente, despre autodeterminare într-o Europă luată în întregul ei.

Ziua de 12 octombrie reprezintă un moment de rezonanţă în istoria noastră. Este o zi de sărbătoare, dar şi de evocare responsabilă a evenimentelor care au condus la evoluţia întregii statalităţii româneşti, din care cu toţii trebuie să învăţăm că puterea naţiunii române şi a neamului românesc stă în unire şi nu în dezbinare.

Cornelia ROMÎNAŞU - Muzeograf, Muzeul memorial „Aurel Lazăr”, Oradea