Comitetul Executiv al P.N.R. a elaborat această Declaraţie de independenţă ca „organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria”. El constată faptul că „urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională”. În această afirmaţie este descifrabilă aspiraţia seculară de emancipare de sub dominaţia străină a românilor de dincoace de Carpaţi.

 

Prin urmare, hotărârea ei de-acum nu este un efect al momentului, când se destrăma multinaţionala monarhie, ci tendinţa majoră a unei întregi istorii, ajunsă la gradul de împlinire. Acum ori niciodată! a fost sloganul timpului, iar  conducerea partidului care apăra interesele şi drepturile românilor s-a pronunţat, cu claritate, în această direcţie: „Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liberă de soarta ei - un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei -, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să se folosească de acest drept” (Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1849-1918, Fundaţia culturală  „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1992, p. 57).

Aşadar, românii din statul dualist - prin reprezentanţii lor politici - fac uz de principiul autodeterminării naţionale, a cărui valabilitate era, de-acum, recunoscută. Aşa cum aprecia academicianul Ştefan Pascu, Conferinţa de la Oradea (din 12 octombrie 1918) „va formula răspicat cererile poporului român, în contextul evenimentelor europene în general şi mai ales a celor din sud-estul şi răsăritul Europei” (Ştefan Pascu, op. cit., p. 53). Reproducem formularea din Declaraţie, care atestă această realitate: naţiunea română din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş „reclamă (pretinde), în consecinţă, pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură plasarea ei (aşezarea ei) printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturei de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere” (Viorel Faur,  95 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, la 1 decembrie 1918. Documente bihorene (în continuare: 95 de ani…), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2013, p. 45)

Prin aceste cuvinte este proclamat dreptul românilor la autodeterminare, la independenţă naţională. Declaraţia de la Oradea anunţa lumii această hotărâre istorică, de despărţire de un imperiu anacronic, în curs de dispariţie. Începând cu ziua de 12 octombrie 1918, ramura transilvană a poporului român - după ce a adoptat „o hotărâre epocală” (Roman R. Ciorogariu, op. cit., p. 38) - nu mai recunoştea nimănui, aşadar nici parlamentului ungar (unde Declaraţia va fi citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod) şi nici guvernului ungar, „îndreptăţirea” de a se considera „ca reprezentante ale naţiunii române”. Acestea nu mai pot reprezenta „la Congresul de pace interesele naţiunii române din Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română” va „încredinţa numai unor factori designaţi de propria lor Adunare Naţională” (Viorel Faur, 80 de ani…, p. 25).

Declaraţia de la Oradea echivala cu o veritabilă declaraţie de despărţire a Transilvaniei de Ungaria, însă ea cuprindea şi „ideea, de însemnătate istorică, a convocării unei adunări naţionale (Ştefan Pascu, op.cit., p. 54).

Este de remarcat faptul că ideea unei decizii colective, de factură plebiscitară, în ce priveşte viitorul românilor din imperiu a apărut în documentul elaborat la Oradea, astfel că acest oraş este nu numai „oraş al independenţei”, ci şi primul oraş „al unirii” (La Oradea a fost reliefată şi necesitatea de a se organiza un forum popular, cu menirea de a contribui la încheierea operei de edificare a statului naţional unitar român. Vezi Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919). Documente, Ediţia a II-a, Editura Universităţii din Oradea, 2013, p. 9-16),

la care se vor adăuga Aradul şi Alba Iulia. Acesta este temeiul istoric pentru adoptarea - de către autoritatea îndreptăţită (respectiv Consiliul Municipal) - a zilei de 12 octombrie ca zi a oraşului Oradea.

Până la finalizarea eforturilor de unire naţională, documentul avertiza că, în „afară de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său […], nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi cari se referă la situaţia politică a naţiunei române”. În virtutea acestei realităţi, peste care nu se putea trece, toate „deciziunile şi acordurile, cari s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, cari nu leagă întru nimic naţiunea română”. De aceea, şi în ultimul pasaj al documentului se insistă asupra hotărârii de neclintit a naţiunii române „care trăieşte în monarhia austro-ungară” de a-şi afirma şi valorifica drepturile ei „nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţă naţională” (Viorel Faur, 95 de ani…, p. 45-46).

Admirabil act de demnitate naţională, Declaraţia atestă desprinderea pentru totdeauna a românilor din compromisa alcătuire statală bicefală. Ea a rupt toate raporturile cu monarhia austro-ungară, stabilind că numai viitoarea adunare naţională şi organele desemnate de ea aveau dreptul de a dispune în legătură cu viitorul românilor de dincoace de Carpaţi. Considerându-se, din 12 octombrie 1918, liberi şi stăpâni pe destinul lor, românii din statul dualist vor trece, în zilele următoare, la efectuarea unor demersuri menite să asigure împlinirea idealului unităţii naţional-statale. S-a constituit, cu acest prilej, un Comitet de acţiune, cu sediul la Arad, care să contribuie la aplicarea hotărârii istorice luate, în componenţa căruia au intrat: Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu (care se afla atunci la Viena), Ioan Suciu, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Lazăr. Ca preşedinte al acestui Directorat - organ executiv cu „caracter net revoluţionar” (Silviu Dragomir, Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie, în Revue de Transylvanie, 1941-1943, p. 19) - a fost ales Vasile Goldiş, caracterizat drept „omul condeiului, stilizatorul impecabil de comunicate, cugetătorul politic de mare talent” (Ion Clopoţel, op. cit., p. 38).

Una din chestiunile abordate în finalul Conferinţei de la Oradea a constat în desemnarea modalităţilor de a face cunoscută declaraţia de autodeterminare. S-a lansat ideea ca documentul să fie tradus în mai multe limbi, pentru a fi difuzat prin intermediul presei străine. Dar, aşa cum s-a afirmat, Declaraţia trebuia mai întâi adusă la cunoştinţa factorilor responsabili ai Ungariei, parlamentul şi guvernul, concomitent cu aducerea sa la cunoştinţa maselor de români care trebuiau să fie pregătite şi organizate (Silviu Dragomir, op. cit., p. 19). Prin urmare, Alexandru Vaida-Voevod urma să expună textul acesteia în parlamentul maghiar, în şedinţa din 18 octombrie 1918.

Participanţii la Conferinţa din Oradea i-au informat pe ceilalţi luptători politici români despre istoricul document elaborat. Au avut acces la conţinutul Declaraţiei intelectualii români din Oradea şi Arad, dar şi din alte oraşe. „Eu mă găseam atunci la Sibiu cu un grup de camarazi - scria istoricul Silviu Dragomir -, şi noi am fost primii care am publicat în Gazeta poporului, al cărui redactor eram, textul acestei rezoluţii istorice. Eu îl primisem imediat după întrunirea de la Oradea şi îl dădusem la imprimat cu litere capitale, pe prima pagină. Noi nu aşteptam decât citirea sa în parlament, pentru a trece la acţiune. Îmi amintesc emoţia acestei aşteptări, care ne supuse la o grea probă nervii, totuşi rezistenţi. În sfârşit, la 19 octombrie, fiind în posesiunea discursului lui Vaida-Voevod, noi am tipărit un rezumat, după ce smulsesem aprobarea cenzurii. Noi înţelegeam, fireşte, importanţa politică a rezoluţiei şi necesitatea de a o difuza în cercuri cât mai largi posibil” (Silviu Dragomir, op. cit., p.22).

Cum era şi firesc, cei dintâi care au beneficiat de informaţii cu privire la Conferinţa din 12 octombrie 1918 au fost intelectualii din Oradea. Roman R. Ciorogariu îşi amintea că în acea zi „au venit la mine cu hotărârea Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Lazăr. Mi-au citit-o şi mi-au cerut intrarea în luptă. Alea iacta, am răspuns […] Eu voi fi la datoria mea. Tot aşa s-a făcut comunicarea cu episcopul Demetriu Radu” (Roman R. Ciorogariu, op. cit., p. 146). (Va urma)

Cornelia ROMÎNAŞU, muzeograf, Muzeul memorial „Aurel Lazăr”, Oradea