Apariția Bisericii Catolice la Oradea, în secolul al XI-lea, a însemnat aici construirea unei noi civilizații. Înapoierea provocată de invazia slavă peste această parte a Europei, peste care s-a suprapus înapoierea adusă de dominația maghiară, aveau să ia sfârșit. Biserica Catolică aducea la Oradea civilizația occidentală, aflată acum în plin avânt, după stoparea expedițiilor de jaf ale ungurilor. Mai mult, după categorica înfrângere administrată de Otto I cel Mare ungurilor, la Lechfeld, în 955, dominanta germană de civilizație, peste Ungaria, devine evidentă.

Orașele Ungariei creștinate se vor construi în general cu aport german, coloniștii din imperiul fondat de Otto I fiind purtătorii civilizației occidentale în Ungaria și Transilvania. Unii tineri istorici consideră chiar că Ungaria a devenit o simplă marcă de apărare a estului germanic (George Damian, Sinteză: Ungurii, foederații în căutarea stăpânului convenabil), o continuare practic a mărcii Austria... Creștinarea Ungariei în tabăra Romei, proclamată de regele Ștefan I în anul 1000, avea să fie cheia supraviețuirii regatului pentru următorii 526 de ani. Întâi de toate a fost un act politic și abia apoi unul cultural-spiritual. În est, Ungaria avea de-a face cu o mare slavă, al cărei nivel organizatoric lăsa de dorit. În vest însă, Sfântul Imperiu Roman al lui Otto I și al urmașilor săi devenise principala putere a Europei, în stare să-l controleze până și pe Papa de la Roma! Cu toată influența masivă asupra Bisericii Catolice, Primul Reich german nu avea cum să schimbe însă caracterul „universal" al Bisericii Romei, așa făcându-se că la Oradea putem vorbi totuși de o fondare catolică latină, mai degrabă decât de una catolică germană. Dovezile stau în însăși evoluția bisericii de la Oradea, care, în următoarele secole va avea mai mulți episcopi italieni în fruntea ei, iar o seamă din târgurile (cartierele) Oradiei, nou înființate, poartă nume italiene!

Reconstituirea cadrului istoric de acum o mie de ani este o operațiune delicată, dată fiind puținătatea izvoarelor istorice care au ajuns până la noi. Primul stat trainic, înfăptuit în zonă, este cel al ungurilor. Din păcate, mongolii, prin incredibila invazie din 1241-42, au distrus cea mai mare parte a documentelor din regatul Ungariei. Au mai supraviețuit doar câteva, inclusiv unul din 1113, care amintește un episcop al Oradiei. Pentru români, singurele care pot vorbi sunt dovezile arheologice. „Neexistând un stat, şi deci o cancelarie care să emită acte oficiale, se explică şi de ce documentele interne cu privire la istoria noastră lipsesc cu desăvârşire timp de 1000 de ani, adică până la întemeierea statelor medievale româneşti în secolul XIV", ne lămurește un articol cu istoricul Neagu Djuvara.

Arhitectură romanică occidentală chiar de la început!

Cum se construise totuşi prima biserică catolică la Oradea, una nouă şi mândră, pe măsura renumelui regelui Ladislau I (1077-1095), cel care a hotărât ridicarea unei mănăstiri catolice în locul în care azi e cetatea? El era un mare legiuitor și general, în timpul căruia se reușește înglobarea Croației în regatul Ungariei, respingerea pecenegilor și cumanilor, precum și înglobarea sau recuperarea Transilvaniei în subordinea aceleiași coroane a Sfântului Ștefan. Avusese regele la dispoziţie meşteri locali sau apelase la cei occidentali? Având în vedere că încă predominau construcţiile din pământ şi din lemn, pentru o biserică trainică, din zid, era nevoie de meşteri în prelucrarea pietrei, Casa Domnului fiind cea mai de preţ clădire dintr-o localitate, făcută să dureze peste generaţii. O biserică trainică, din piatră, era o emblemă atât a Bisericii Romane, cât şi a statului ungar. Această tradiţie a clădirilor impozante, care reflectă puterea Statului şi pe cea a Bisericii, e vizibilă şi azi la Oradea, când priveşti edificiile Imperiului Austriac sau pe cele ale Austro-Ungariei. Trebuie subliniat că este o tradiţie complet diferită de cea a românilor, până în ziua de azi!

Construcția în sine a ansamblului mănăstiresc trebuie să fi fost un șantier cum pe aici nu a mai fost văzut vreodată! Ca să înţelegem mai corect situaţia, e bine să ştim din ce se compunea o mănăstire catolică atunci. „Elementul central era reprezentat, evident, de biserică, un cadru al splendorilor liturgice care, conform teologiei monastice, trebuia să prefigureze banchetele cereşti. Fiecare abaţie avea în plus un claustru, o sală pentru corpul canonic, un dormitor, o bucătărie, un refectoriu, o infirmerie, apartamente destinate vizitatorilor etc. Călugării s-au situat deseori în avangarda concepţiilor arhitecturale, dar şi a evoluţiei tehnologice, căci pledoaria lor în favoarea demnităţii lucrului manual l-a făcut să fie - aspect semnificativ - prima elită socială din istoria occidentală care a manifestat interes pentru tehnicile destinate uşurării muncii. Scara grandioasă şi complexitatea administrării domeniilor monastice, dar mai cu seamă a arhitecturii, sunt trăsături evidente ale puterii sociale; într-adevăr, ca formă artistică, arhitectura depinde mai mult ca oricare alta de protecţia puterii consfinţite. Unele grupuri marginale pot încuraja şi produce expresii artistice în diverse domenii, însă nu pot mobiliza resursele necesare realizării unor arhitecturi monumentale.

Planul obişnuit al unei mănăstiri mai cuprindea, evident, o bibliotecă şi un scriptorium. În primele secole ale vieţii monastice, valoarea cunoaşterii şi a instruirii era văzută dintr-o perspectivă ambivalentă, dar monahismul occidental a fost erudit în mod constant din momentul în care Casiodor, în secolul al VI-lea, a însărcinat călugării cu păstrarea moştenirii scrise - atât păgână, cât şi creştină - a Antichităţii. Cărţile erau venerate ca obiecte sfinte şi opera copistului era considerată un act spiritual. Monopolul monastic asupra rugăciunii era confirmat de un monopol secundar asupra învăţăturii, monopol împărtăşit şi de călugăriţele erudite, dintre care cea mai cunoscută a fost Hildegard von Bingen. Astfel, între secolele al VIII-lea şi al XII-lea, monahismul european a jucat un rol major în toate marile domenii ale activităţii umane, politice, economice, artistice şi intelectuale" (Lester K. Little, Călugări şi credincioşi). În ceea ce priveşte fortificarea obligatorie a complexului mănăstiresc de la Oradea, istoricii consideră că trebuie să se fi fost vorba de o cetăţuie din pământ, cu palisadă din lemn, un tip tradiţional în această parte a Europei. Nu s-au descoperit urme arheologice ale unui eventual zid de cetate din acea perioadă.

Pornind de la afirmaţia istoricului clujean Şerban Turcuş, care consideră că numele de Sixt, al primului episcop de Oradea atestat, e „de clară matrice romano-latină", am putea deduce că el era o continuare firească a faptului că se apelase la meşteri constructori din Italia pentru ridicarea bisericii şi mănăstirii regelui Ladislau I. Nu întâmplător, după cum spuneam, unele aşezări (cartiere) din jurul cetăţii cu biserica primesc denumiri italiene, date cel mai probabil de meşterii şi comercianţii care veniseră de acolo. Avem astfel Veneţia, Padua, Bologna, Olosig (sau villa Latinorum, cartirul latinilor) etc. Episcopi de origine italiană vor deveni chiar tradiţionali în scaunul episcopal de la Oradea, în decursul timpului! Un argument care întărește pe cele de mai sus este că, în perioada domniei regelui Ladislau I, la Roma se succed trei papi: Papa Grigore al VII-lea (1073-1085), Papa Victor al III-lea (1086-1087) şi Papa Urban al II-lea (1088-1099). Primii doi sunt născuţi în Italia, iar al treilea în Franţa, fiind deci cu toţii de origine latină. În timpul primului are loc canonizarea episcopului şi martirului Gerard, al doilea fusese starețul (abatele) celebrei mănăstiri benedictine de la Monte Cassino, în timp ce al treilea reuşeşte să declanşeze prima cruciadă. Toţi trei sunt bine legaţi de Ladislau, despre ultimul spunându-se că i-ar fi trimis regelui Ungariei spada de conducător al Cruciadei! Faptul că Ladislau moare înainte de începutul acestei mari epopei care este Cruciada I, ea nemaifiind condusă de vreun rege, ca cele care au urmat, e un puternic argument în favoarea acestei informaţii, în lipsa unui document.

Principalul vecin al Ungariei era atunci, în vest, Sfântul Imperiu Roman (Primul Reich), refondat ca un imperiu german de Otto I cel Mare, învingătorul ungurilor la Lechfeld, în 955. Stăpânirea germană, încă din vremea lui Carol cel Mare, se întindea şi peste nordul Italiei, cu al său fost stat germanic al longobarzilor. Prin urmare, influenţa germană şi asupra Ungariei era foarte mare, atât politic, cât mai ales religios, cum pățise și prințul Rostislav al Moraviei Mari.

Prin favorizarea italienilor ca promotori ai creştinismului catolic, regalitatea ungară încerca practic să contrabalanseze avansul german din Ungaria, aşa că Oradea are toate atuurile în acest sens. În conformitate cu numele italiene ale cartierelor din jurul cetăţii Oradiei, constructorii trebuie să fi venit din zona Lombardiei, pe care ungurii o cunoşteau foarte bine de pe urma raidurilor de jaf în vest, când reveneau acasă tocmai prin Lombardia, cu care stabiliseră şi relaţii politice la un moment dat. În plus, în această zonă de nord a Italiei, spre deosebire de cea mai mare parte a căzutului Imperiu Roman de Apus, se păstrează o civilizaţie urbană, chiar dacă nu la cotele atinse în Antichitate. Prin urmare, constructorii de aici şi-au putut perpetua şi dezvolta meseria la un înalt nivel.

„Constructorii lombarzi, reputaţi încă din Antichitate, contribuie, în secolul al XI-lea, la o rapidă reconstruire a bisericilor din Italia de nord, distruse de unguri în secolul al X-lea. Aceste biserici au în general trei nave care se termină cu trei abside. În exterior, zidurile lor din gresie cioplită sunt ritmate şi întărite cu lezene (pilaştrii plaţi), proeminenţe verticale, puţin ieşite în afară, unite la vârf de o friză de arcuri ornamentale. Acoperişul este, în general, cu şarpantă, ca în San Paragorio, Noli, 1040-1060; în vreme ce la Santa Maria Magiore din Lomello (1025-1040) colateralele şi absida au bolţi cu muchii. Datorită faimei lor, constructorii lombarzi vor lua locul atelierelor răspândite peste tot, din Catalonia până în Provenţa şi până în Burgundia şi Renania. Stau mărturie, în Burgundia, colegiul de la Chatillon-sur-Seine, întemeiat către 1015, sau abaţia Sain-Philibert din Tournus (1066-1119). În aceasta din urmă, nava este boltită cilindric transversal, iar colateralele au bolţi cu muchii; dar dacă construcţia este lombardă, faţada, cu portic şi flancată de două clopotniţe, este de tradiţie locală"(Gilbert, Luigi, Arhitectura în Europa, din Evul Mediu până în secolul al XX-lea).  

(Va urma)

Doru SICOE