În urmă cu exact 80 de ani Transilvania de Nord era oferită de Hitler și Mussolini Ungariei horthiste ca urmare a fidelității sale față de politica revizionistă a celor două mari puteri europene ale vremii.

Oradea și Bihorul au intrat în acest malaxor al istoriei ieșind extrem de șifonate. Bihorul a fost împărțit în două, o parte a intrat în Ungaria, în timp ce o alta a rămas României. Oradea a intrat în componența Ungariei lui Horthy cu consecințe dintre cele mai nefaste pentru populația românească și evreiască a orașului. În septembrie 1940 mii de români au fost nevoiți să plece în România peste frontiera trasată la Viena lăsând în urmă agoniseala de o viață, pentru ca în mai-iunie 1944 evreii orădeni și cei din Bihorul cedat Ungariei să fie deportați în lagărele de exterminare germane. Evenimentele tragice sunt foarte bine cunoscute și nu voi insista aici asupra lor.

Trebuie spus însă că Dictatul de la Viena a ”rupt” și numeroase suflete, prietenii, în egală măsură româno-române, româno-maghiare, româno-evreiești sau maghiaro-evreiești odată cu obligarea unora, a românilor în speță, ulterior a evreilor, să dispară din peisajul orădean. Prieteniile statornice au rămas însă, chiar și cele între români și maghiari, lucruri la care decidenții politici unguri au fost mai puțin atenți, întrucât în decursul celor două decenii interbelice lumea orădenă a interacționat și a legat solide relații interetnice și interconfesionale situate într-o lume a normalității, una pe care politicianul nu o înțelege întotdeauna privind-o exclusiv prin prisma interesului său electoral de moment sau a celui politic în general.

Un asemenea exemplu de frumoasă prietenie interetnică a fost și cel dintre Mihail G. Samarineanu și un prieten al său orădean, maghiarul Ioșca, care își scriu mai multe scrisori din care răzbate regretul legat de consecințele create de Dictatul de la Viena asupra prieteniei lor. Pe de altă parte, acestea scot în evidență tragismul zilelor imediat următoare arbitrajului vienez și fractura sufletească a orădenilor obișnuiți..

Astfel, într-una dintre scrisori, intitulată Carte lui Ioșca Depecriș, acesta îi scrie:

”Frate Ioșca

Cu toate că mi-au frământat adânc sufletul evocările tale, cu toate că cereau vești grabnice întrebările din singura ta scrisoare care a reușit să înfrângă vigilența necruțătoare a stăpânirii de sub care îmi scrii, nu ți-am răspuns până azi. Și să mă crezi, Iosife, că nostalgia Bihariei noastre întregi, cu Oradea aceia cu duh românesc pe care și-l însușise în ciuda tuturor zvîrcolirilor unora, cu Tileagdul, Aleșdii, Bratca și cu toate celelalte comune neaoș românești – nu mă părăsește o clipă.

Nu m-am născut între voi în această minunată țară a românismului domol dar sănătos, însă, în cei douăzeci de ani cât am stat la Oradea, prin muncă adevărată și prin dragoste adevărată de nație, am știut să mă apropii de sufletul cald al Bihariei și să mă identific cu aspirațiunile locale, torcând cu voi acelaș fir de aur al unui viitor pe care nu credeam că se va întuneca iar.

Că am plecat în acea zi mohorâtă de 5 septembrie? Nu mai era rost pentru o revistă ca Familia, acolo. Am întrevăzut aceasta, fiindcă cunoșteam trecutul acelora cari reveneau să se așeze, fără luptă, fără vrun efort, la cârma care, pe noi, la venire, acum 22 de ani, ne-a costat peste 800.000 de vieți românești. Roata vieții, spuneai tu amărât…Și aveai dreptate. Dar nu înțeleg de ce pe noi ne-a ținut totdeauna foarte scump orice ridicare, pe când alții nu au nici un sacrificiu.

Am plecat atunci printre ultimii dela Oradea cu sufletul sângerând și drumul, în acel tren de evacuare, a dost o adevărată trecere pe sub furci caudine. Ai văzut că ne-au urmat, siliți, și ceilalți intelectuali din Oradea chiar și cei care în ultimul timp o scăldaseră? Amăgiți de promisiuni organizaseră gărzile maghiaro-române, cu două-trei mii de maghiari naționaliști până la săbăticie. Și cu aceste gărzi s-a stânjenit evacuarea și s-a pus mâna pe instituțiunile de stat românești înlăturând arogant pe conducători după ce confiscau pur și simplu întregul inventar și toată averea pe care o prădau.

Ții minte, Ioșca, cum ne-am stăpânit revolta în piața Primăriei. Treceam spre gară. Era în ziua de 2 Septembrie (predarea Oradiei era fixată pentru 6 Septembrie). O scară a serviciului de pompieri ridicată până deasupra fațadei somptuosului palat al Municipiului purta sus pe fuștei un ungur, care smulgea de pe frontispiciu și arunca cu scârbă, literele inscripției românești Primăria. Și în piață câteva sute de pierdevară hohoteau în râs la fiecare cădere a fiecărei litere. Era pălmuitoare jignirea …Iar la una din ferestre, d-l primar român, asista la această pălmuire.

(…)  ”Noi, românii, am lăsat toate inscripțile maghiare ani de zile” ai spus tu, iar bestia aceasta nu are răbdare încă 4 zile, până la termenul fixat pentru evacuare? Și aceasta fiindcă i s-a promis că va fi menținut ajutor de primar!...

Venea, aceasta după blocarea Curții de Apel și a Tribunalului de gărzile maghiare, venea după cealaltă opreliște din interiorul primăriei ca nu cumva să se evacueze acte de valoare din arhivă, și venea după fixarea gărzii maghiare la intrarea în palatal prefecturii unde prefect era un general în rezervă și după dezarmarea paznicilor dela închisoare cu armele cărora s-au dotat derbedeii gărzilor maghiare…

Ții minte, Iosife, cu câtă durere ne priveau plugarii Bihariei veniți la târg în acea Luni de sfâșietoare aducere aminte, și câtă disperare li se vedea întipărită în ochi?...

Abia atunci am văzut și noi pentru prima dată poporul acesta nevoiaș, sărac, dar cu încredere în steaua rostulului în lume, ținând capul plecat. Nație cocoșată parcă de o lovitură de măciucă, într-o singură noapte. Șirul pătimirii noastre nu s-a mântuit încă, Ioșca, de oarece iar ne vedem nevoiți să ne adresăm unii altora, ”noi” și ”voi” fiind despărțiți unii de alți de o dungă de foc.

Am aflat întreaga suferință a celor rămași în satele lor, pe brazda atât de îndrăgită de ei a pământului care nu popate fi decât a lor, iar ei ai României. Dela masacrul dela Ip și până la torturata asasinare a protopopului dela Huedin, dela ucideri și până la cele mai netrebnice jigniri, dela confirscarea averii și pământului, până la expulzarea vlădicilor și intelectualilor în vagoane sigilate de vite, e o scară a suferinții care s-a impus amarnic românului. Și ne sângerează sufletele…

Iată ce mi-a evocat scrisoarea ta…O recapitulare ca proecția unui film pe ecran, a tuturor clipelor de jignire, de umilire, de durere și de descurajare cauzate de frângerea țării și de sfâșierea românismului în ciosvârte trecute de stăpâniri trecute.

(…) Îmi scrii de ținuta foștilor noștrii prieteni întru scris și gazetărie de acolo? Să nu-ți pară deloc inexplicabilă. Poate este dictată de amenințări, poate sunt siliți deocamdată să se arate dușmănoși să alimenteze o ură de cari ungurii au neapărată nevoie față de noi. Prea îi îmbrățișasem noi cu iubire. Ori, dunga luminoasă a iubirii și înțelegerii pe care le-am arătat-o noi este pentru ei o mustrare permanent de cuget în fața realității pe care o viețuiesc azi sub ail or. Și e amenințătoare pentru rasa lor lipsită de vitalitate, această mustrare.

Crezi tu că-n sufletul lor nu se desfășoară o dramă? Nu-l pot crede pe Tabery Geza și nici pe doamna Maria Berde, scriitori cu cari ne-am împletit camaraderia scrisului atâția ani, ridicând barda pentru a izbi în românii rămași fără apărare. Prea îi lăsasem noi să îi apere pe ai lor, în vremurile când ei se găseau sub stăpânire românească Și la noi, situația lor era însorită, căci se bucurau de toată înțelegerea și de toate libertățile, pe când situația românilor, azi sub stăpânirea maghiară, este crâncen de mașteră.

Că Hegedus Nandor a și luat atitudine? Are tot dreptul ca să ne urască. Noi îl deputățisem, și în fața autorităților românești se bucura de o trecere deosebită. În condițiunile speciale în cari se găsește astăzi însă el trebuie să-și înmulțească zelul maghiar invers proporțional cu românofobia. Altfel, cum poate fi el singurul gazetar evreu admis în rândurile maghiarilor.

Dragă Ioșca, să știi un lucru. Nu regretăm nimic din ținuta omenească pe care am avut-o noi față de minoritari. Această ținută a noastră era ținuta unor oameni cari se simt siguri pe locul pe cari-l ocupă. Era domnească, după cum spune bihoreanul nostrum. Ei au nevoe de artificii, de violență, pentru a se menține artificial pe o poziție care este străină.

Asta nu înseamnă că noi nu încrustăm pe răboj faptele rele ale acelora cari le comit. Că scadența va fi mine sau poimâine? Nu are importanță. Fapt e că ea va veni.

Până atunci, Iosife, fii cu răbdare. Și îndeamnă-i pe ceilalți să fie la fel. A îndurat nația noastră veacuri dea rândul și nu a dispărut cum cred că o pot face grăbiții cari vă stăpânesc azi.

Ioșca, o frățească strângere de mână!”

     Scrisoarea lui Mihail G. Samarineanu conturează o imagine cât se poate de clară asupra cotidianului orădean în vremea cedării Transilvaniei de Nord către Ungaria horthistă. Este o readucere aminte acum, la 80 de ani de la nefastul moment petrecut la Viena, asupra celor întâmplate. Este, în același timp, un îndemn la empatie cu oamenii simpli adresat politicienilor trăitori de regulă într-o capsulă a timpului bine antifonată astfel încât zgomotul ”hipodromului cotidian”, cum îl numea publicistul interbelic orădean George Bota, să nu pătrundă în interior decât o dată la patru ani și în anumite condiții. Omul obișnuit are și el nevoie măcar de iluzia că și el contează, altminteri putem ajunge la situații complicate precum cea semnalată de românul Samarineanu și ungurul Ioșca în toamna anului 1940.