Semnarea armistiţiului de la Focşani i-a pus la grea încercare pe comandanţii de trupe români, nevoiţi să-şi sporească prezenţa în rândul soldaţilor pentru a nu permite fraternizarea. Armata română trebuia menţinută în stare de alertă, misiunea pentru care intrase în marele război încă nu fusese îndeplinită, doar amânată.

 

Armistiţiul a exacerbat de ambele părţi ale frontului dorinţa arzătoare de pace. O delegaţie a parlamentarilor români care a vizitat poziţii ale germanilor a relatat: „Un colonel german a plâns în faţa mea, spunând că şi-a pierdut în luptă doi fii... Un alt ofiţer german s-a plâns de pierderile grele de la Mărăşeşti.”

Un alt ofiţer austriac şi-a exprimat speranţa că vor pleca în curând acasă: „Îl iubim pe tânărul kaizer Karl, dar lupul de la Berlin care stăruie ca războiul să continue îşi va rupe gâtul.”

Pe de altă parte, inamicul şi-a intensificat propaganda în rândul trupelor române care erau îndemnate să fraternizeze şi să nu mai asculte de ordinele superiorilor. Conducerea armatei a luat imediat măsuri: ziarele de propagandă aruncate în liniile româneşti erau imediat adunate şi arse, adunările soldaţilor, fie şi într-un număr restrâns, erau interzise, la fel şi discuţiile despre „situaţia în care ne aflam.”  Ofiţerii supravegheau atent trupele şi discuţiile care se purtau, inclusiv pe timpul nopţii, în tranşee sau tabere. Au fost intensificate slujbele religioase cu semnificaţie patriotică. Măsurile au menţinut disciplina şi moralul trupelor pe ansamblu, lucru sesizat de ofiţerii de informaţii austrieci, care se plângeau că propaganda nu are efect din cauza „disciplinei invariabil stricte a trupelor române.”

În armatele ruse armistiţiul a servit drept catalizator al aplicării devizei bolşevice: „Pace, demobilizare, întoarcerea în patrie.” În multe unităţi domnea anarhia, comandanţii fiind înlocuiţi de tineri ofiţeri revoluţionari. Comitetele Militare Revoluţionare înfiinţate au preluat controlul marilor unităţi, generalii aflaţi la comandă fiind îndepărtaţi.

 

Tulburări bolşevice la Iaşi

Pe 15 decembrie Lenin îl numeşte pe Simion Grigorevici Roshal comisar pentru frontul românesc, care a condus o operaţiune bolşevică de preluare a controlului prin Comitetul Militar Revoluţionar de pe Front, cu ajutorul garnizoanei ruseşti din Iaşi (încartiruită în cartierul Socola). Aflat în pericol să fie arestat, generalul Dimitri Şcerbacev a cerut ajutorul românilor. Berthelot a plusat, solicitând arestarea tuturor agitatorilor, însă premierul Brătianu şovăia, temându-se că această acţiune va determina guvernul bolşevic să pornească război. După dezbateri intense în cabinet, pe 22 decembrie generalul Prezan a fost autorizat să folosească forţa împotriva centrelor bolşevice din Moldova. Ajutaţi şi de câţiva ucraineni, trupele române au atacat Socola şi, fără nicio picătură de sânge vărsată, au dezarmat 3.000 de soldaţi ruşi. Ulterior, comisarul Roshal va fi executat. Procedeul a fost aplicat în toate centrele bolşevice, iar vechii comandanţi au fost repuşi în drepturi. Deşi pericolul bolşevic fusese înlăturat pe moment, haosul se extindea în rândul trupelor ruse. Soldaţii părăseau în număr mare poziţiile de pe front şi hoinăreau prin sate. „Indivizi izolaţi şi bande organizate săvârşesc pe faţă tâlhării, jafuri şi chiar crime, îngrozind populaţia cu arme, grenade şi tot soiul de brutalităţi”, se arăta într-o circulară a Marelui Cartier General. Trupele ruseşti anarhice deveniseră un pericol mai mare decât duşmanul. Drept urmare, guvernul român a decis să le dea drumul să plece, cu respectarea strictă a unor condiţii: autorizare de la comandamentul rus, dezarmare, circulaţie numai pe trasee prestabilite cu trenul sau pe jos, cu provizii adecvate. „Nu va fi tolerat niciun jaf, iar contravenienţii, oricât de mulţi, vor fi pedepsiţi conform legislaţiei române”, se arăta în directiva col. Ion Antonescu.

 

Ciocniri cu ruşii la Galaţi

Multe unităţi ruseşti au respectat condiţiile, dar altele au ales să sfideze ordinul, deplasându-se înarmate, pe cont propriu. Situaţia s-a agravat pe 2 ianuarie 1918 când Lenin l-a numit pe Ensign Krîlenko comandant al STAVKA (statul major al armatelor ruse de pe front), iar acesta a ordonat tuturor unităţilor retragerea de pe front, cu forţa dacă era nevoie. Temându-se de devastarea Moldovei şi periclitarea liniilor de aprovizionare din Basarabia, MCG român a intervenit, poziţionând şapte divizii în spatele frontului spre Prut. Unele unităţi ruseşti au fost întoarse din drum fără incidente majore, fiind dezarmate şi repuse pe traseele de evacuare prestabilite. Incidente majore s-au semnalat la Galaţi, unde s-a derulat o bătălie în toată regula între trupele ruse în retragere şi cele române. Divizia 9 şi 10 din Corpul Siberian a atacat pe 20 ianuarie 1918 Divizia 4 Infanterie română. Au urmat două zile de lupte intense în care s-au folosit în mod combinat atacuri ale infanteriei, bombardamente aviatice şi tirul monitoarelor de pe Dunăre împotriva trupelor ruse care au fost fie dezarmate, fie s-au refugiat în liniile germane. Din cei 1.200.000 de soldaţi câţi erau la început pe frontul românesc, mai rămăseseră în jur de 50.000 în jurul datei de 17 ianuarie, iar la începutul lunii februarie 1918, MCG nota faptul că armata rusă nu mai există.

 

Un an decisiv

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că efectele lor nu au fost simțite pe deplin decât în anul următor. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forțele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului și productivității germane. Drept urmare, liderii militari germani îl conving pe cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a relațiilor SUA cu Germania (3 februarie). Datorită continuării atacurilor asupra navelor comerciale americane, președintele Woodrow Wilson a cerut Congresului, la 6 aprilie, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia separat cu Austro-Ungaria, dar cum acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război monarhiei dualiste pe 7 decembrie.

După victoria germană de la Caporetto, Antanta a decis, la reuniunea de la Versailles din 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile și acțiunile comune (până atunci armatele franceze şi britanice operau sub conduceri diferite).

Pe 22 decembrie Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, iar negocierile de pace au început pe 22 decembrie, delegația rusă fiind condusă de Lev Troțki, care între timp făcuse publice toate tratatele și planurile secrete de împărțire teritorială încheiate între puteri. Revendicările Germaniei erau uriașe: Polonia, Lituania și Belarusul trebuia să rămână sub ocupație germană. S-a declanșat o dezbatere furtunoasă între bolșevici, unde se înfruntau trei poziții diferite. Buharin şi alţii militau pentru declanşarea unui război revoluționar, Lenin credea că trebuie să se cedeze în fața cuțitului pus la gât, dar Troțki - care a câștigat cu 9 voturi contra 7 - a propus să se refuze semnarea tratatului cu anexiuni, dar să declare sfârșitul războiului.

Ca răspuns, armata germană a lansat o ofensivă pe 17 ianuarie 1918, care a înaintat rapid în Ucraina. În urma ei, poziția lui Lenin pentru semnarea imediată a păcii a avut câştig de cauză, dar de această dată condițiile impuse de germani erau și mai grele. La 3 martie 1918, bolșevicii au semnat tratatul de la Brest-Litovsk în urma căruia Rusia pierdea 26% din populaţie şi întinse suprafeţe teritoriale.

 

Telegrama Zimmermann

Este vorba de o telegramă codată trimisă în 16 ianuarie 1917 de ministrul de Externe al Germaniei, Arthur Zimmermann, ambasadorului german din Mexic, Heinrich von Eckardt. Ambasadorul era instruit să înainteze guvernului mexican propunerea unei alianțe împotriva SUA. Telegrama a fost interceptată și decodată de englezi, care au făcut-o publică pentru a determina intrarea SUA în război.

Mesajul propunea alianța cu Mexicul, în timp ce germanii încă încercau să păstreze statutul de neutralitate cu SUA. Telegrama sugera guvernului mexican să facă front comun cu Germania și să încerce să atragă și guvernul Japoniei în noua lor alianță, și să atace apoi SUA. Germania promitea suport financiar și preluarea fostelor teritorii mexicane ale Texasului (care în 1836 și-a obținut independența), New Mexico și Arizona (cedate în războiul din 1846-1848). Președintele mexican Venustiano Carranza a ordonat expertizarea propunerii de către o comisie militară care a ajuns la concluzia că planul este utopic.

 

Surse - Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Pamfil Şeicaru - România în marele război, Ed. Eminescu, 1994; Lev Troțki - Istoria revoluției ruse, Ed. Meteor 2015; Richard Pipes - Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Ed. Humanitas, 1998, Ziarul Timpul R. Moldova 2013; Istoria militară a poporului român, Ed. Militară, 1989. 

 

Explicații foto:

1. Slujbă religioasă în liniile româneşti
2. Regina Maria într-un spital militar
​3. Între război şi pace, femei şi bătrâni la muncile câmpului
4. Clopotele bisericilor româneşti demontate de ocupanţii germani şi austrieci pentru a fi trimise la topit
5. Convoiul delegaţiei române pentru semnarea armistiţiului în drum spre Focşani