Cu academicianul Nicolae Dabija vorbesc săptămânal la telefon, mă interesează situația din Republica Moldova, primesc mereu vești care ba mă bucură, ba mă întristează.

În urmă cu două săptămâni, fratele meu mă sună și îmi spune că este invitat de Uniunea Scriitorilor din Ungaria și de către o editură să-și lanseze romanul „Temă pentru acasă” la Budapesta și îmi spune că ar fi bucuros dacă aș participa și eu la acest important eveniment.

Caut colaboratori, găsesc și îl sun a doua zi să îi spun că voi fi acolo cu doi prieteni, expertul economico-financiar Ioan Chivari și, la fel de expert, moțul Avram Jeflea. Așadar, în dimineaţa zilei de 30 octombrie trei „tineri neliniștiți” – Teodor David, Ioan Chivari și Avram Jeflea – o luăm spre Budapesta. La vamă ne fixăm robotul să ne ducă în centrul Budapestei, la Muzeul național al literaturii maghiare Petöfi Sandor. Așteptam ca după trecerea graniței robotul să ne ducă pe autostradă, dar pe măsură ce mergeam ne îndepărtam de autostradă, până la urmă acceptăm E60, nu era deloc aglomerat, peisajul pustei maghiare ne îndemna să privim numeroasele pâlcuri de păduri multicolore, ici-colo câte o căprioară pe marginea drumului privea mirată spre mașinile care alergau pe șosea, era o frumoasă zi de toamnă.

Punând „lumea la cale”, pe neobservate sosim la Budapesta, așteptam cu nerăbdare să ajungem la destinație, dar observăm că în loc să mergem spre centrul orașului, robotul ne scoate din oraș și ne găsim la periferie, la 10 km de centru, într-o văgăună, robotul ne anunță că am ajuns la destinație. Mă uit la stradă, dacă e Karoly, da, este strada Karoly Gaspar, dar nici urmă de Muzeu. Intrăm în panică, mă gândeam că nu o să ajungem la timp la lansarea romanului. Întreb locuitorii din zonă despre Muzeu și despre hotelul unde trebuia să fim cazați, nimeni nu știa nimic, deruta începe să fie cât mai mare. Când le spun că vrem să ajungem în centrul Budapestei, localnicii, binevoitori, ne explică și în sfârșit ajungem pe podul de peste Dunăre, privim la fluviul care dă măreția orașului, oprim mașina și mă duc la un polițist care, politicos, se oprește și îi explic unde vrem să ajungem, mă vede emoționat și îmi spune să fiu liniștit pentru că mai avem vreo 300 m până la destinație, ne arată direcția bună. După 15 minute ajungem la Muzeu, mă uit la stradă, Karoly, fără Gaspar, iar la 50 de metri hotelul Erzsébet, unde urma să fim cazați, bucurie mare, mai aveam o oră până la începerea evenimentului. Apoi, o surpriză de proporții, înainte de-a intra în hotel apare în fața noastră Nicolae Dabija împreună cu translatorul, distinsa doamnă Gabriela Ene, moldoveancă măritată în Budapesta, doctorand la Universitatea din Oradea, Facultatea de filologie.

La ora 17.00 suntem primii în sală, după noi apar membrii Ambasadei Republicii Moldova. Excelența-sa O. Sulea ambasadorul vine direct la mine, când să mă prezint mi-o ia înainte și îmi spune că mă cunoaște, știe tot despre mine, știe că am dus câteva vagoane de cărți în Republica Moldova, că am înființat mai multe biblioteci cu carte românească, că am fost în mai multe localități unde am vorbit despre reîntregirea națională, că în ultimii ani, la sărbătoarea Limbii Române, prin cuvântul meu i-am însuflețit chiar și pe membrii Academiei de Științe din Republica Moldova și că mi-a citit zecile de articole de interes național publicate în „Literatura și arta”. Mă îmbrățișează și îmi mulțumește în numele Ambasadei pentru ajutorul dat Republicii Moldova. Continuăm discuția, îmi dau seama că am în fața mea un tânăr cu o educație românească, inteligent, un politician de viitor.

După aceea fac cunoștință cu reprezentantul Uniunii Scriitorilor din Ungaria, scriitorul Attila Balasz, care vorbește românește, cu reprezentantul Editurii - o adevărată enciclopedie, cu directoarea Institutului Cultural Român din Budapesta, mă opresc și îmi spun nemulțumirile mele față de activitatea din trecut a Institutului, doamna recunoaște și îmi spune că lucrurile s-au schimbat în bine, o cred, mă uit la domnia-sa, are o înfățișare de om bun, o cred pe cuvânt, îmi spune că mă cunoaște și așteaptă cu nerăbdare cuvântul meu.

Attila Balasz, din partea Uniunii Scriitorilordin Ungaria, prezintă participanții la eveniment. Dă cuvântul reprezentantului Editurii, care vorbește în limba maghiară elogios despre Nicolae Dabija și despre romanul său „Tema pentru acasă”. Attila Balázs traduce. Primește cuvântul ambasadorul Republicii Moldova, care mulțumește gazdelor pentru organizarea evenimentului, după care Nicolae Dabija vorbește despre felul în care s-a născut romanul.

„În vara anului 2007, fiind într-o vizită pe malul Nistrului la mănăstirea Țipova, am căzut într-o prăpastie și mi-am fracturat coloana vertebrală. În acele clipe dintre viață și moarte mi-a apărut în minte această carte în toată dimensiunea ei. În fundul prăpastiei, ca o lumină sfântă, am văzut imagini cu bărbați, femei, copii, care îmi întindeau mîinile să mă salveze, erau ființe necunoscute, imagini profund umane care mi-au stăruit în memorie în cărucior, pe patul de suferință din spital, în sala de operație și care îmi povesteau narațiunea. Cred că a fost un semn divin, o invitație de a scrie despre suferința și jertfa supremă a românilor din Basarabia”, a relatat scriitorul. A fost calea ca lumea civilizată să afle despre crimele monstruoase ale acestor bestii, neoameni, a căror loc nu poate fi pe vecie decât în fundul iadului, hitleriști și staliniști care au făcut pentru totdeauna ființa umană de rușine, o rușine veșnică ce nu poate fi uitată și nici iertată, niciodată. Așa să nu-i ierte Dumnezeu, care s-au lățit mereu pe pământurile sfinte ale altor popoare și care și în zilele noastre privesc cu aroganță la alte seminții ale lumii, cred că Dumnezeu nu ar trebui să îngăduie la nesfârșit lăcomia, barbaria și violența celor „puternici”. Așa s-a născut acest roman al secolului, biblia suferinței neamului românesc, a românilor din Basarabia.

După sinteza romanului prezentată de autor, vorbește deosebit de elogios despre roman scriitorul maghiar Attila Balasz.

Nicolae Dabija povestește despre relațiile mai vechi cu Ungaria, fiind invitat în urmă cu mai mulți ani de către președintele Ungariei și de către primul-ministru Victor Orban, spune că despre președintele Ungariei a scris în „Literatura și arta”. La întâlnirea cu primul-ministru Victor Orban a fost întrebat ce deosebire există între moldovenii de dincolo de Prut și români. Nicolae Dabija a răspuns „Deosebire mare”. Victor Orbán, curios întreabă:  „Cât de mare?” „Deosebirea dintre moldoveni și români este atât de mare ca deosebirea dintre unguri și maghiari.” Asistența l-a aplaudat, iar Victor Orban l-a felicitat pe Dabija pentru răspuns, așa cum îl felicit și eu pe această cale.

Nicolae Dabija mai spune că romanul a fost editat în peste 100.000 exemplare și că, după statistica Bibliotecii naționale, este cea mai citită carte din ultimii 100 de ani în Republica Moldova.

După sinteza romanului făcută de Nicolae Dabija, sunt invitat la cuvânt şi în prezint cartea mea „Romanul Secolului”.

Românul Nicolae Dabija găsește uneltele literare înalte ca să poată schimba bezna în lumină. Scoate la suprafață minciunile istoriei, romanul său este un adevărat imn închinat omului, care poate învinge răul printr-o înaltă conștiință, transformându-și curajul în victoria dreptului asupra dreptului puterii. Romanul este o carte a îndrăznelii celei mai nobile ce luptă contra tuturor nedreptăților lumii, spune un mare om de cultură francez, Jean-Paul Gavard-Perret. Conținutul romanului a străbătut în ultimii ani toate continentele lumii, tradus în 13 limbi, numai în acest an romanul a fost lansat în Italia, Spania, Coreea de Sud, iar azi aici la Budapesta, la începutul lunii noiembrie va fi lansat în marea țară a lumii, China.

Încurajat de aprecierile unor mari oameni de cultură din Europa, care au elogiat romanul „Temă pentru acasă” ca fiind biblia suferinței omenești, am scris o carte dedicată autorului, academician Nicolae Dabija, sub titlul Romanul Secolului „Temă pentru acasă –, de Nicolae Dabija”, roman ce apropie autorul de un bine-meritat premiu Nobel,  cartea mea, lansată la sediul Bibliotecii Naționale „Mihai Eminescu” din Chișinău cu prilejul sărbătorii Limbii Române în Republica Moldova bucurându-se de aprecieri elogioase din partea asistenței și a presei, a mediului intelectual lansată şi la muzeul naţional al literaturii maghiar Petőfi Sándor.

Nicolae Dabija a pus în fața omenirii Biblia suferinței neamului românesc, suferința fiind din păcate singura constantă a omenirii. Cu inima lui sfâșiată de durere, de nedreptatea făcută lumii de marii dictatori criminali Hitler și Stalin, crede prin scrierile sale că va veni într-o mare zi o desăvârșire umană înaltă, stabilirea unor relații interumane de înaltă conștiință, narațiunea e sub semnul unei adevărate revelații.

Conținutul romanului „Temă pentru acasă” este o explozie de lumină, o revărsare de zori mult așteptată de oamenii sacrificați, este o înviere a speranței. Viața învinge minciuna, dincolo de marea durere a românilor din Basarabia deportați, închiși, abuzați în Siberia lui Stalin. Autorul situează speranța în locul deznădejdii, viața nu poate fi învinsă, se răzbună pe Hitler și Stalin, dictatori mizerabili ce nu ăar fi trebuit să locuiască pământul. Romanul vine cu mărturii despre suferința românilor deportați în Siberia.

Scriitoarea Miroslava Metleaeva din Rusia spune că e cel mai frumos roman pecare l-a citit vreodată. Cu harul său, scriitorul ne poartă prin iad, ne trece prin rai, acoperind cu iubire locul lăsat de Dumnezeu la facerea omului.

Faptele trecutului îl inspiră pe Nicolae Dabija. Inspirația lui de străjer neobosit al umanității îi fac loc în istorie ca o mare personalitate a culturii mondiale. Romanul este o carte a îndrăznelii celei mai nobile, a luptei dure contra tuturor nedreptăților lumii, scriitorul ne îndeamnă ca să ne păstrăm demnitatea chiar și atunci când suntem îngenuncheați. Avem tot dreptul de a condamna politica înspăimântătoare de represiune asupra omului. Puterea dreptului trebuie să învingă dreptul puterii, apărarea umanismului, iubirea între oameni este o invitație la veșnicia lumii. Scriitorul rostește fundamentul cu pasiune, lupta pentru adevăr, iubirea nu poate fi zdrobită niciunde și nicicând.

A fost o frumoasă sărbătoare românească la Budapesta, la Muzeul național al literaturii maghiare Sándor Petőfi după cuvint am dăruit cartea scirsă de mine Uniuni Sciitorilor din Ungaria şi muzeulului Literarurii Naţionale. După  eveniment, gazdele ne-au invitat la o gustare într-o sală din apropiere. Gustarea a început cu pălinca lui Ioan Chivari și Avram Jeflea, cu vin de la Ambasada Republicii Moldova și cu preparate din Ungaria. Eu am întârziat câteva minute, fiind asaltat cu întrebări atât de către românii stabiliți în Ungaria, cât și de către mai mulți intelectuali maghiari care au vrut să cunoască activitatea mea, precum și să afle vești din România. Între timp, Chivari și Jeflea „fiul de moț” erau „în formă”, „tineri neliniștiți”care prin verva de care au dat dovadă au adunat aproape jumătate din asistență în jurul lor la discuții despre eveniment precum și despre România și Ungaria. Cei doi fiind de profesie români au fost la înălțime, încât eu am fost „marginalizat.” Dar, văzându-mă în apropiere, a venit la mine directoarea Muzeului literaturii maghiare, gazda evenimentului și mi s-a adresat direct în limba engleză. M-am concentrat să înțeleg ce îmi spune, pentru că nu am vorbit cam demult în limba engleză. Doamna, o intelectuală cu o vastă cultură, mi-a mulțumit pentru cuvânt, spunându-mi că demult nu a auzit un cuvânt atât de înălțător la adresa umanității, hulirea răului lumii, a violenței, că prin cuvântul meu am scos la lumină conținutul romanului, care este cu adevărat o biblie a suferinței omenirii, o condamnare binevenită a răului. A mai venit la mine o distinsă doamnă profesoară, româncă din Timișoara, care este de patruzeci de ani în Budapesta și care mi-a spus că în toată această perioadă a fost cu sufletul acasă în România, că deși a predat în limba maghiară, a visat toată viața ei doar în limba română, iar acum, fiind la pensie, se întoarce în curând acasă. În timpul când vorbeam despre roman, distinsa doamnă fiind în salăm-a oprit, exclamând: „Fantastic, domnule profesor, ați rostit o frază prea frumoasă, vă rog să o mai repetați!” și am repetat-o, iar traducătoarea m-a oprit de două ori, spunând că nu găsește echivalent în limba maghiară la frazele mele, sala aplaudând, până la urmă vorbitorii de limbă maghiară au înțeles cu toții spusele mele pentru că fiecare era așezat lângă un vorbitor de limbă română care traducea cuvântul meu.

Scriu mereu, scriu din suflet şi cred că niciodată nu-i prea târziu de a combate căutătorii de nimic care tulbură izvorul de lumină secular al românilor, scriu pentru că pieptul meu este zbuciumat de nedreptăţii, aştept ca sufletul românilor din valul urii să se desprindă, Doamne gândul lor îndreaptă-l spre cântec de ţară şi lumină.