La 6 ani, Mozart a concertat pentru prima oară în sala de conferințe a Palatului baroc al Arhiepiscopiei Salzburg-ului, din centrul vechi al orașului, Rezidenzplatz, simbol al puterii ecleziastice și al opulenței, specifice epocii sale de dominație.

 

A urmat o perioadă în care Mozart a fost organist în catedrala orașului, iar unele dintre genialele lui compoziții au fost cântate pentru prima oară aici. Să spunem că a compus imens de mult în scurta sa viață: 41 de simfonii, 17 opere, numeroase concerte pentru diverse instrumente, sonate, mise, cantate, divertismente, serenade, muzică de cameră etc., în total 626 de creații, ultima dintre acestea fiind Requiem-ul. În Salzburg se poate admira și statuia lui Wolfgang Amadeus, din Mozartplatz, creație a artistului Ludwig Schwarthaler. Soția compozitorului nu a mai trăit ca să participe la dezvelirea statuii, în septembrie 1842, însă au fost de față cei doi fii ai lor, Franz Xaver și Karl Thomas Mozart. Salzburghezii știu, sunt conștienți și de faptul că, după marele Mozart, emblematic și atotcuceritor, au de arătat lumii un splendid oraș baroc, cu un centru vechi protejat de UNESCO, precum și cu cea mai mare fortăreață medievală din Europa Centrală, iar ca punct de atracție ambiental- mondenă, să zic așa, este și colțul de natură montană, unde s-au făcut filmări pentru lung metrajul ,,Sunetul muzicii”. Mi-am reamintit, cu nostalgia-ncețoșată din anii tinereții cum am tremurat de emoție la scenele din filmul ,,Amadeus”, în care protagoniști erau Mozart și Salieri, acesta din urmă fiind măcinat de invidie și ranchiună pe genialul său tânăr coleg, care compunea și interpreta opere și nestemate muzicale, așa cum, firesc și apoteotic răsare soarele peste lume, sau cum izvorul curge din inima pământului, ori păsările cântă în înaltul cerului...  Am plecat spre autostrada ce avea să ne ducă în Viena – până în Salzburg condusese Adam, iar de acolo Alexandra - cu sufletele-ncărcate de emoțiile și frumusețile ce ne-au cucerit în orașul lui Mozart. Dar și cu o pată neagră pe amintiri, aș zice, însă numai eu și Adam am văzut și, mă rog, am comentat ,,faza,, atunci: cum la marginea trotuarului dinspre bulevardul salzburghez - pe care, din când în când treceau, pentru a fi admirate de turiști, desigur, acele trăsuri somptuoase la care erau înhămați cai maiestuoși - stătea, pur și simplu în genunchi, un... tânăr cerșetor român, culmea, nu tuciuriu, care implora trecătorii: ,,Dați-mi și mie ceva, dați-mi și mie, că n-am ce mânca!”.  Ce-ți pasă ție - îi zic lui Adam, că nu-i polonez! Iar mie-mi vine să intru-n pământ de rușine, cum e posibil așa ceva, îmi vine să mă duc să-i ard palme, dar înghit în sec și-mi văd de drum. ,,Lasă, Sandu, că nu numai români sunt pe-aici!” - zice bravul nostru polonez, prietenul Diței și-al nostru. ,,Să ne gândim la Mozart și la minunățiile pe care le-am văzut”… (Mie-mi vine în minte cum la muzeu am păcălit o supraveghetore, în... complicitate cu Ela, și tot am făcut o poză cu mine, lângă un tablou al lui Amadeus). Așa zic și eu, să ne gândim la tot ce a fost frumos și ne va rămâne imortalizat în NEUITARE, mai ales că vremea era însorită și bunele auspicii păreau să ne surâdă... Mulțumim, Alexandra (Dița), mulțumim Austria!