De-acum se înserase bine, iar după ce-am mai cutreierat prin centrul Innsbruck-ului, ba încă am și servit o bere, ne îndreptăm spre ,,Swarovski Cristal World” (Lumea cristalelor Swarovski), la vreo 20 de minute de capitala landului, în mijlocul munților mistici tirolezi, o lume unică, aceea a cristalelor strălucitoare, ca de basm implementat în realitate.

 

Daniel Swarovski, cel care a înființat compania ce avea să-i poarte numele - ca și cristalele, de altfel - în tărâmul Watens, la 1895, a avut o viziune neobișnuită, de la început, el fiind primul care a privit cristalul nu numai ca material, ci și ca subiect de inspirație, ca sensibilizare la seducția frumosului captivant, ca să zic așa. Astăzi, ,,Swarovski Cristal World” este una dintre atracțiile cele mai populare ale Austriei, cu ale sale Muzeu tematic, parc și instalație de artă, unde prind viață formele fascinante ale cristalului. ,,S.C.W” a fost inaugurată în 1995, pentru a marca astfel sărbătorirea a 100 de ani de la înființarea companiei. Aici se cuvine subliniat faptul că artistul multimedia Andre Heller a dezvoltat un concept experimental, chemând (identificând) lumini din lumea artei și designului să interpreteze și să descifreze creativ cristalul: așa a luat naștere Camera Singulară a Minunilor din S.C.W. Este ca o grădină vastă - poetică de-a dreptul, se poate spune - de 7,5 hectare, care a atras, în cei peste 23 de ani de existență, în jur de 14 milioane de vizitatori, din toate colțurile lumii. Artiștii peisagiști Andy Cao și  Xavier Perrot au creat așa-numita Crystal Cloud, o instalație monumentală, care cuprinde cca 800.000 de cristale Swarovski montate manual, care se mișcă deasupra unei piscine întunecate, fiind cea mai mare de acest gen, din lume.  Formele geometrice, unele imitații animaliere de cerbi, căprioare, iepuri etc., dar și un imens brad de Crăciun erau, parcă, niște exclamații fluorescent-luminiscente despre frumusețea în expansiune a cristalului swarovskian. Priveam încântați, ca la un spectacol al magnificenței formelor, cu nevăzute rădăcini împlântate într-un areal pulsând și restituind privitorului iradianță, simbolistică estetică și rafinament artistic. Cu greu ne-am putut desprinde ochii de acele minunății, Dița și Ela fac o mulțime de poze, cu mama lor și cu subsemnatul, desigur, în ambianța aceea ca de pe alt tărâm, desprins, parcă, dintr-un vis care ai vrea să nu se mai sfârșească...

În ziua următoare, BMW- ul Alexandrei ne duce, pe autobandă, desigur, la un obiectiv turistic extrem de popular și de vizitat, Haus steht Kopf (Casa cu susul în jos), aflat în satul Pill-Vomperboch, la 7 kilometri de orășelele Wattens, spre sud, respectiv 5 kilometri de Schwaz, spre nord. Vizitarea acestei case ne-a prilejuit una dintre cele mai ciudate experiențe de până acum, pentru că așa ceva mi-am închipuit că există numai în imaginația unor prestidigitatori care distorsionează realitatea: forțând-o, în același timp, să aspire spre o altă dimensiune, aceea în care nefirescul și malformația se cer circumscrise într-o atipicitate care provoacă și surprinde.  Doi arhitecți polonezi - Irek Glowacki și Marek Rozanski - au vrut să-și îndeplinească visul din copilărie, acela de a locui într-o casă răsturnată cu susul în jos, și, la urma urmei, au reușit. Timp de 8 luni, ei au ridicat o construcție extrem de interesantă și profund atipică, pe invers, în care, dacă intri, e ca și cum ai merge pe tavan. Poate că și-au dorit și să experimenteze viața de liliac, creaturile acelea ca niște șoareci cu aripi, care trăiesc în locuri întunecoase, atârnând cu capul în jos. Fapt este că această casă imită perfect o locuință cu camerele aferente: dormitor, living, bucătărie, baie, camera copiilor, dar și un garaj, în care mașina are motorul pornit. Toate piesele de mobilier, accesoriile și orice alt detaliu se află la locul lor, doar că stau ,,cu capul în jos,,. Odată ce ai intrat în această realitate, proprietarii te avertizează asupra stărilor de amețeală care pot surveni. Chiar și eu, cu un fizic antrenat, am simțit ceva așa, ca după datul pe gât a vreo trei păhărele de tărie.  Mii de turiști vin anual în Austria, ca să se minuneze de ciudata casă, ca să se pozeze în toate camerele ei, văzând cum toate ale casei stau lipite de tavan, totul invers, până și soba cu focul, sugerat de parcă ar fi aievea, care arde liniștit și imperturbabil. Întreb un vizitator ce impresii are după ce a vizitat casa inversă: ,,Îmi place mult Austria, pentru că oriunde am mers am avut ocazia să văd și să încerc tot felul de lucruri noi. Am impresia că în țara asta totul este pus la punct, chiar și în cel mai neînsemnat, aparent, orășel sau sat, pe oriunde te-ai duce. Iar acest punct turistic, cu deșucheata casă inversă, pare că este undeva, în ,,the middle of nowhere” e greu să te obișnuiești cu ideea că, totuși, ai putea să locuiești în asemenea casă, cine știe, dacă ai fi... om-liliac!”. Mă gândesc că și în România avem atâtea și atâtea locuri superbe: saline, rezervații, delta, castele și cetăți, litoralul, stațiuni climaterice, munți maiestuoși, faună, floră - care l-au încântat până și pe prințul moștenitor al Angliei-, doar că la noi, chiar dacă am intrat de peste un deceniu în U.E., pare că aproape tot ce se petrece la nivel socio-politic, economic, turistic și cultural se află, parcă, figurativ și nonfigurativ vorbind, în situația/postura Haus steht kopf, cu susul în jos...

(Va urma)