Pentru noi, pâlcul de pelerini români din Bihor, cel mai de cinste obiect, după sfintele icoane, a fost, bineînţeles, steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare. Nu un steag în accepţiunea modernă a zilelor noastre, ci un fel de prapur din ţesătură mai grea şi la care se închinau oştenii Moldovei înainte de a-şi găsi moartea în marile înfruntări cu turcii, tătarii, ungurii sau polonezii.
Mânăstirea spre care ne îndreptăm acum, trecând iar peste spinarea Muntelui Athos dinspre partea de nord-est spre coasta sa de sud-vest, se numeşte Zografu şi este bulgărească. Anul trecut, pe data de 3 mai, s-au sărbătorit 1.150 de ani de la încreştinarea poporului bulgar.
Aflăm chiar la Esfigmenu că problemele nu s-au rezolvat. Dimpotrivă. În urmă cu numai doi ani de venirea noastră aici, călugării consideraţi schismatici de către autorităţile civile din Grecia şi cele ecleziastice din Constantinopol (Istanbul) s-au împotrivit evacuării lor aruncând spre poliţişti cu coctailuri Molotov.
După îmbarcarea în microbuzul condus de Vasile din Suceava, urmează acelaşi tipikon: unul dintre tinerii preoţi citeşte dintr-o carte despre mânăstirea grecească Esfigmenu, cea mai apropiată mânăstire de cea sârbească pe care tocmai am vizitat-o.
Episcopul Nicolae Velimirovici (1880- l956), episcop ortodox sârb de Ži¢a și Ohrida, deținut în lagărul de concentrare de la Dachau, iar după război, plecat în SUA a scris cartea Viața Sfântului Sava, arhiepiscopul sârbilor, un op pe cât de documentat, pe atât de participativ-admirativ și însăilat parcă cu condeiul muiat în cerneala inimii.
Șoferul Vasile din Suceava ne face semn să ne apropiem. Îngrămădim cu ușurare tot calabalâcul ce-l avem asupra noastră în portbagajul din spate al microbusului închiriat din vreme și pentru care plătim în fiecare zi firmei de transport. Din acești bani, o cotă revine șoferului.
Abia după ce am aflat, în timp ce puneam piciorul pentru prima oară în viața mea pe pământul sfânt al Athosului, că mânăstirea Hilandaru este sârbească, am înțeles adânca semnificație creștină a gestului părintelui conducător de grup, truditor în a construi o mânăstire la Coada Lacului din Munții Bihorului.
Nici nu-i de mirare că numele ferry-boat-ului care a tras la țărmul de lângă turnul Prosphori se numește Axion estin. A nu se confunda cu axios, care corespunde expresiei latinești dignus est, adică, pe românește: vrednic este, tustrele expresiile fiind aclamații canonice rostite de preoți când un mai tânăr confrate diacon este hirotonit preot pe deplin.
Am ajuns, în sfârșit, în micul port Ouranopolis, de unde străjuiește spre golful din Marea Egee vestitul turn bizantin Prosphori. Un port care, din punct de vedere spiritual și religios, are semnificația celor din Portugalia sau Spania, înainte de marea aventură a europenilor de dinaintea descoperirii Lumii Noi.
Despre Miculaia Gaii (Popa Nicolae) din satul meu Șebiș, luptător în primul război mondial prin munții Italiei, se cunoștea faptul că, pe vremuri, după ce s-a aghezmuit bine într-o seară la cârciuma din satul vecin Belejeni, a dat să se întoarcă acasă.
