Toată lumea ştie că strămoşii noştri sunt geto-dacii, nucleul cel mai avansat al tracilor, neamul cel mai numeros după cel al indienilor, spaţiul tracic, format din peste o sută de triburi, fiind cuprins între Dunărea de mijloc, Marea Egee, vestul Asiei Mici, mlaştinile Pripetului, estul Mării Negre şi Boemia (Germania).

În timp ce geţii s-au aşezat spre est, între Portul Euxin (Marea Neagră) şi Tyros (Nistru), dacii s-au aşezat spre vest, urcând cursul Dunării până în Germania în nord-vest şi coborând pe cursul Istrului (Dunării) până la Porţile de Fier, circumferinţa Daciei fiind de un milion de paşi. În timpul lui Burebista, teritoriul ocupat de daci era cuprins între Tisa şi Marea Neagră şi între Nipru şi Dunăre, cuprinzând Transilvania, Banatul, Bucovina şi Maramureşul de azi, adică provinciile ce cuprind astăzi Ungaria Orientală (de Est), Banatul, Valahia, Moldova, Bucovina şi Transilvania, unde se găsea şi capitala Daciei, Sarmisegetuza, în Munţii Orăştiei. La acea vreme exista în Dacia şi un număr destul de mare de oraşe, toate denumirile de oraşe având terminaţia dava: Arcobadava, Carsidava, Patridava, Sandava, Petrodava, Utidava, Zargidava, Tamasidava etc (circa 20, după Ptolomeu). Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca şi dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri, fiind foarte viteji şi neîntrecuţi în lupte. Se spune că acet cuvânt "geta", înseamnă suliţă sau lance, iar numele de „dakus" înseamnă luptător sau viteaz.

 

Trăsăturile ţăranului român

În general tracii erau înalţi, cu păr deschis, cu piele albă şi ochi albaştri şi aveau o longevitate mare (peste 90 de ani), datorită alimentaţiei lor simple, dar sănătoase, iar dacii erau oamenii cei mai puternici, mai sănătoşi, cu umeri laţi şi oase puternice şi aveau un astfel de "foc" în priviri încât "romanii şi grecii dau adesea înapoi, fiind cuprinşi de spaimă". Armele lor erau lăncile şi pumnalele, purtate la şold, dar şi arcul cu tolbă şi săgeţi, muiate în otravă de şarpe. Trăsăturile lor amintesc exact de fizionomia ţăranului român din Carpaţi: statură înaltă, robuşti, nas ascuţit, ochi înfundaţi în orbite, sprâncene dese, barbă zbârcită, încrâncenaţi. Îmbrăcămintea bărbaţilor geto-daci era alcăuită dintr-o cămaşă cu mâneci largi, încinsă cu un brâu, pantaloni lungi şi înguşti, încălţăminte din piele, cojoc, iar a femeilor dintr-o cămaşă cu mânecă lungă, o mantie lungă, basma pentru acoperirea părului pieptănat pe spate. Locuind un teritoriu întins şi generos din punct de vedere al bogăţiilor solului şi subsolului, geto dacii au atins un nivel economic ridicat în acea perioadă istorică, ceea ce a trezit interesul Imperiului Roman, care nu era străin de productivitatea filoanelor de aur şi de importanţa rezervelor netalifere din Munţii Apuseni. 

Ocupaţiile geto-dacilor

La acea vreme, agricultura era cea mai importantă, cantitatea de grâu ce pleca spre porturile Mării Negre fiind mai mare decât cea provenită din toate celelalte porturi. O altă ramură importantă era pescuitul, geto dacii posedând numeroase bărci de mari dimensiuni, bărci la care a apelat şi Alexandru cel Mare în anul 335 Î.Cr., pentru a-şi  transporta întreaga falangă şi cavaleria peste Dunăre. Creşterea cornutelor mari şi mici pentru hrană, dar şi pentru export, dar şi cailor, inclusiv a celor de rasă, care erau consideraţi "cei mai frumoşi văzuţi vreodată", furaţi de însuşi Ulise şi prădaţi de însuşi Filip al II-lea în timpul luptei cu regele scit, Ateas, în Dobrogea, iar 20.000 de exemplare au fost trimise în Macedonia pentru îmbunătăţirea rasei, era o altă ocupaţie a geto-dacilor. Geto-dacii erau pricepuţi şi în prelucrarea metalelor, a aurului, a bronzului şi a fierului, dovada constiind-o numeroasele vase de aur şi argint găsite la curtea regelui Dromichaetes. Cantitatea enormă de aur şi argint ridicată în anul 106 de romani de la Sarmisegetuza (536 milioane lei-aur la valoarea din 1916 şi 62 milioane argint), dar şu cuptoarele de reducere a minereuluilor de fier, datând din epoca fierului. Geto-dacii au desfăşurat şi un trafic comercial activ cu grecii stabiliţi pe ţărmurile Portului Euxin (Marea Neagră), iar apoi şi cu negustorii romani. Aşezările dacice de la munte erau lipite de stânci, impresionând prin masivitatea lor şi prin tehnica de îmbinare a pietrei cu lemnul, în timp ce aşezările de la şes erau nişte îngrădituri din lemn cu turnuri. Geto-dacii aveau preocupări ştiinţifice variate, fiind apreciate principiile terapeutice ale medicilor daci, trusele chirurgicale, plantele medicinale, adoptate chiar şi de farmacopeea grecească. Preoţii daci au fost aşezaţi la nivelui astronomilor vremii, Deceneu fiind cel ce a introdus în Dacia primele noţiuni de fizică şi astronomie, aduse din Egipt. De asemenea, preoţii daci erau investiţi cu autoritate politică şi moral spirituală, astfel că Zamolxis se bucură de o consideraţie extraordinară, chiar şi în rândul marilor învăţaţi ai lumii, fiind considerat zeul suprem al dacilor, care credeau că ei nu mor şi că acel care piere se duce la Zamolxis.

Au folosit scrisul

Geto-dacii au folosit scrisul, dovada fiind inscripţiile de pe vasele de la Ocniţa, care redau nume de persoane geto-dace, precum şi numele centrului daciei din  jurul salinelor Ocnele Mari-Ocniţa, care era Buridava, dar şi inscripţia de pe un vas de cult, descoperit la Sarmisegetuza "Decebalus Per Scorilo", în limba latină. Istoricul J. F. Neigebauer precizează că "în 84, sub regele Burebista, Deceneus introduce scrisul, precum şi artele şi ştiinţele".

Cultura materială şi sprirituală a geto-dacilor aţintesc acea treaptă în evoluţia sa istorică ce impunea făurirea statului centralizat, lucru înfăptuit în anul 70 Î.Cr. de către Burebista, care la acea vreme, dispunea de o armată de circa 200.000 de luptători, ceea ce-i conferă statului său un caracter organizat, politic şi militar, dar şi teocratic (formă de guvernământ în care autoritatea este considerată ca emanând de la Dumnezeu şi este exercitată de preoţi), deoarece Burebista îi dăruireşte marelui preot Deceneu, o putere aproape regală. În timpul celor patru decenii cât a condus statul dac, Burebista a dat dovadă de fermitate şi clarviziune, atâât în politica internă, cât şi în cea externă, încheind alianţe cu vecinii.

O succesiune de regi

După anul 44 Î.Cr., anul morţii lui Burebista, statul centralizat dac se destramă, împărţindu-se în patru, apoi în cinci părţi, perioada interpusă între Burebista şi Decebal fiind acoperită printr-o succesiune de regi: Scorilo, Comosicus, Duras, Cotiso, Dicomes, Roles, Dapyx, Zyraxes (ce nume frumoase!). Prima perioadă a sec. I d. Cr., este o perioadă în care Dacia începe să fie jinduită de cel mai mare imperiu al antichităţii, Imperiul Roman, care era conştient de bogăţiile Daciei.

În faţa pericolului iminent şi de neînlăturat, vârstnicul rege, Duras, cedează conducerea lui Decebal, care înfruntase cu succes Imperiul Roman în câteva lupte din jurul anilor 85-86, dovedindu-se un strateg, un diplomat şi un organizator desăvârşit pe linie administrativă şi militară. Cu toate acestea, el nu poate face faţă mai numeroasei şi mai bine dotatei armate romane, astfel că în cea de-a doua confruntare daco-romană din 106, Decebal este învins, iar Dacia devine „provincie imperială", sub supravegherea directă a împăratului Traian şi condusă de un guvernator. Pentru consolidarea statului au fost aduşi colonişti, originari din vechiul spaţiu tracic, precum şi din provinciile Imperiului, alături de care poporul dac continuă să-şi ducă existenţa, astfel cum este redat şi în scenele de pe Columna traiană.

În curând, însă, încep frământările sociale, care ameninţă stăpânirea romană, mişcări pornite de dacii liberi de dacii liberi în chiar anul morţii lui Traian (117) şi între anii 166-175. Stăpânirea romană în Dacia începe să fie stânjenită treptat şi de atacurile popoarelor migratoare, astfel că împăratul Aurelian se vede nevoit să procedeze la retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia, operaţiune desfăşurată între anii 271-275, dar procesul de contopire a celor două civilizaţii era deja înfăptuit, la fel ca şi procesul de formare a limbii ca limbă romanică, limbă latină, astfel că se poate spune că limba română este o limbă romanică grefată de un fond etnico lingvistic geto-dacic, iar fuziunea celor două etnii a dat naştere poporului român, care a continuat să trăiască pe vechea vatră strămoşească, exercitându-se îndeletniciri de agricultori, crescători de animale, mineri, meşteşugari, în ciuda perindării timp de un mileniu, pe teritoriul Daciei a unor popoare migratoare, începând cu sec. III (goţi, huni, gepizi, avari etc.), iar începând cu sec. VI-VII a  popoarelor slave.

Documentele istorice atestă, începând cu sec. IX, existenţa unor voievodate pe întreg teritoriul Daciei: voievodatul lui Menumorut în Crişana, voievodatul lui Gald în Banat, voievodatul lui Gelu în Transilvania, voievodatul Drăgăşeştilor şi Bogdăneştilor în Maramureş, precum şi cunoscute „Ţări" din această regiune (Ţara Câmpulungului, Ţara Bârladicilor, Ţara Făgăraşului etc.) şi voievodatele de la sud de Carpaţi ale voievozilor Seneslau şi Litovoi, Ioan şi Farcaş, dar şi „jupânatele" din Dobrogea, conduse de Tatos, Satza şi Seslau.

 

Un popor cu continuitate

Toate acestea argumentează continuitatea poporului român pe acest teritoriu, în ciuda unor "apostoli" ai discontinuităţii româneşti în propria ţară.

Urmaşii geto-dacilor locuiesc şi trăiesc şi astăzi acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc limba în care glăsuiau, mai demult, părinţii lor, de unde adevărul că părăsirea Daciei sub Aurelian n-a avut caracterul de generalitate pe care a încercat să-l atribuie Roesler, deoarece cei ce au trecut atunci la sud de Dunăre a fost cârmuirea, administraţia, magistratura, adică tot ce alcătuia statul, precum şi un număr de proprietari legaţi de pământ prin nevoile sau deprinderile dictate de viaţă, meseriaşii etc., au rămas pe loc, pe pământul natal, începând o nouă eră de linişte şi de belşug, atestată de toţi istoricii, până la năvălirea hunilor în anul 376, sub conducerea sângerosului Attila.

Dintre toţi istoricii antici, Eutropius este singurul care a susţinut "basmul" exterminării dacilor de către Traian în urma războaielor de cinci ani.

Dacii au dăinuit refugiaţi în munţi, la adăpost de şuvoaiele invaziilor barbare, de unde au început să coboare pe câmpiile învecinate, întemeind târguşoare, cetăţi şi stătuleţe, astfel că în anul 889, când ungurii îşi fac apariţia pe scena istoriei, noi aveam deja organizate voievodate în Transilvania (Gelu), în Banat (Glad), în Crişana (Menumorut), cu care ungurii a trebuit să se lupte în anii 955-956, când au cucerit această parte de ţară.

"Românul nu piere", sună un dicton popular în toate regiunile României şi "apa trece, pietrele rămân", sună un alt dicton la fel de răspândit.

Nu avem, deci, nici un motiv să ne fie ruşine că suntem români, dimpotrivă, avem toate motivele să fim mândri, aşa cum au fost şi strămoşii noştri, geto-dacii. Nu trebuie să uităm că în toate momentele epocale ale istoriei sale, neamul nostru românesc, nestrămutat în hotărârea de a fi singur stăpân pe soarta sa, a afirmat şi susţinut neîntinate vrerile sale fundamentale: fiinţa, vatra şi credinţa, reuşind, astfel, să biruim nedreptatea, batjocura, urgisirea şi durerea şi să întindem triumfător steagul libertăţii peste întinderile Daco-României.

(20 septembrie 2015)

Ec. C.MUT