O proporţie de peste 90 % din litigiile existente pe rolul instanţelor de judecată presupune administrarea unei probaţiuni complexe în vederea aflării adevărului juridic (spunem adevăr juridic întrucât de multe ori adevărul juridic nu este identic cu adevărul social, aspect care duce la adevărate drame sociale).

De cele mai multe ori această probaţiune presupune şi administrarea probei testimoniale, care deşi prin definiţie subiectivă, stă de multe ori la baza concluziilor avute în vedere de către magistrat pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Deşi subiectivă, proba testimonială trebuie să redea adevărul, bine înţeles, adevărul din perspectiva martorului audiat de către instanţa de judecată, de aceia legiuitorul penal a reglementat infracţiunea de mărturie mincinoasă. Astfel, legiuitorul penal, în cadrul Codului penal la articolul 273 a reglementat noţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă, în sensul că – „Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Ca şi o cauză de nepedepsire, legiuitorul evidenţiază faptul că – „Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase”. Deşi destul de clară, această definiţie a fost supusă diferitelor interpretări date de către instanţele de judecată, fapt care a generat necesitatea intervenţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care să pronunţe o soluţie în procedura dezlegărilor de drept prin care să stabilească, cine are calitatea de subiect activ a infracţiunii de mărturie mincinoasă.   Astfel, că Înalta Curte de Casație și Justiție reunită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis, în şedinţa din 17 aprilie 2019, faptul că admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi pe cale de consecinţă a stabilit faptul că – „stabileşte că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal”. Adică această decizie poate să fie tradusă în sensul că, dacă o infracţiune este săvârşită de mai multe persoane, iar una dintre acestea este este judecat separat, în dosarul care priveşte judecarea pe restul autorilor el poate săfie audiat în calitate de martor, însă nu poate să fie acuzat de săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.