Obligaţiile care ţin de domeniul contabil-financiar al unei societăţi comerciale nu ar trebui să fie neglijate de către administratorii acestora, existând posibilitatea ca această ignoranţă să producă efecte juridice însemnate.

 

Mai precis vorbim despre posibilitatea administraţiilor fiscale de a recurge la atragerea răspunderii solidare pentru datoriile societăţii comerciale debitoare. Sediul materiei îl regăsim în cadrul Codului de procedură fiscală, la articolele 25 şi 26, acestea evidenţiind ipotezele în care administraţia fiscală are dreptul de emitere a deciziilor de atragere a răspunderii patrimoniale, persoanele faţă de care se impune emiterea unor astfel de decizii, precum şi o serie de dispoziţii de natură procedurală aferente etapei de emitere a deciziilor de antrenare a răspunderii solidare. Cu titlu de premisă trebuie subliniat faptul că oricare ar fi ipoteza avută în vedere de către administraţia fiscală pentru emiterea deciziilor de antrenare a răspunderii solidare, acestea au la bază reaua-credinţă. Astfel, având în vedere principalele situaţii regăsite în practică, administraţiile fiscale au dreptul să emită decizii de antrenare a răspunderii patrimoniale solidare faţă de  “persoanele fizice sau juridice, care, anterior datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, au dobândit în orice mod active de la debitorii care și-au provocat astfel insolvabilitatea” (art. 25 alin. 2 lit. a Cod procedură fiscală).         Această ipoteză legală vizează situaţia în care societatea comercială este declarată ca fiind insolvabilă, însă anterior aceasta îşi înstrăinează patrimoniul cu scopul de a se sustrage de la plata datoriilor fiscale, persoanele dobânditoare fiind răspunzătoare solidar cu societatea debitoare. O altă ipoteză legală vizează “administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului” (art. 25 alin. 2 lit. b Cod procedură fiscală). Această ipoteză legală vizează situaţia în care, cu rea-credinţă, persoanele care au atribuţii de conducere a unei societăţi comerciale, cu scopul de a sustrage patrimoniul acesteia de la urmărirea creditorului fiscal, îl înstrăinează, provocând insolvabilitatea persoanei juridice. O altă ipoteză legală vizează  “administratorii sau orice alte personae, care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale” (art. 25 alin. 2 lit. d Cod procedură fiscală). Această ipoteză legală ţine de elementele evidenţiate la începutul articolului, mai precis neîndeplinirea obligaţiilor deţinute de către administratorul persoanei juridice cu privire la declararea (depunerea documentelor financiar contabile – balanţe contabile, bilanţuri contabile) obligaţiilor fiscale şi achitarea acestora, cu rea-credinţă.