Nenumărate ştiri au fost prezente pe canalele media, în această săptămână şi numai, care aveau ca obiect expropierile realizate la nivel local, pentru lucrările de utilitate publică de interes local, care urmează să fie efectuate de către autorităţile locale.

Ce trebuie să cunoască cititorii noştri este faptul că există o prevedere legală care reglementează întreaga procedură de expropiere fie că aceasta este pentru lucrări de interes naţional, judeţean ori local, mai precis Legea 255 din 2010. De altfel, în cadrul actului normativ se evidenţiază la articolul 3 faptul că „potrivit prevederilor prezentei legi pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ, şi a oricăror alte entităţi, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică de interes naţional, judeţean şi local”.

Cu toate acestea, articolul prezent nu vine să prezinte justiţiabilului conţinutul acestui act normativ, ci mai degrabă, felul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat o serie de prevederi legale, modalitate care este obligatorie faţă de celelalte instanţe de judecată naţionale. Astfel, în şedinţa din 8 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reunită în completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit, a soluţionat un recurs în interesul legii, fiind pronunţată, decizia cu numărul 14 din 2019.

Conform acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, obligatoriu, faptul că „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, instanța de judecată este competentă să soluționeze nu numai contestația formulată împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, ci și acțiunea prin care expropriatul contestă despăgubirile estimate şi solicită atât stabilirea acestora de către instanţă, cât şi obligarea expropriatorului la plată, ulterior emiterii deciziei de expropriere şi consemnării sumelor aferente despăgubirilor, în cazul lipsei nejustificate a acestei hotărâri”.

Practic ce vine şi evidenţiază această hotărâre judecătorească, obligatorie, este faptul că, suma stabilită de către autoritatea care realizează exproprierea nu este una definitivă, ci ea poate să fie contestată de către expropriat (proprietarul imobilului care face obiectul exproprierii), iar instanţa de judecată, într-o procedură contradictorie, folosindu-se de probe de specialitate (expertize de determinare a valorii de circulaţie a bunului imobil) va stabilit suma exactă şi finală.